miercuri, 11 decembrie 2019

Casa sau cum mi-am visat viața II



Mă trezesc brusc. Cred că e înspre dimineață. Mă ridic în fund, geamul din capătul camerei, în două canaturi, cu o mică decorațiune pe mijloc, e aburit puțin, iar cerul e de un albastru închis-luminos. Orologiul din camera bunicilor ticăie încet. Îmi ia un minut să respir, apoi o bătaie scurtă, zgomotoasă. E jumătatea unei ore și nu știu care. Sunt transpirată, e iunie și e prea cald. Mă ridic din pat, amețind ușor și îmi caut papucii. Bunica mea respiră greu, nesănătos de zgomotos. Îmi amintesc că orologiul nu mai funcționează de ani de zile, deși e încă pe perete, strâmb, cu veșnicul boloboc de lemn pe el. Așa l-a lăsat bunicul. Mă îndrept către ușă, ies în curte, câinele începe să latre. Mă îndrept în clar-obscur către el, fluier și încep să îi vorbesc. Se repede scurt la mine, dar lanțul îl trage înapoi. Înțelege cine sunt și cred că se așează, aud lanțul atingând ușor pietrișul înainte să văd. Îl dezleg și mă îndrept către poartă. Becul de pe stradă nu arde, bunica nu mai vrea să convingă pe nimeni să îl repare. Îmi iau bicicleta, aerul e sufocant, iar tot ce aud sunt roțile și pașii câinelui pe pietrișul drumului, urmându-mă. Cotesc pe drumul principal, trec podul peste Someș, strada e luminată acum și pedalez mai repede. Satul e amorțit și nu întâlnesc pe nimeni, nimic nu mișcă, nici măcar o pasăre nu cântă, sunt doar stele.
Ajung la casa năpădită de vegetație, las bicicleta jos și mă opresc în fața gardului. Pe marginea șanțului cresc acum buruieni cât mine de înalte, scările de la cele două intrări sunt ciobite, una dintre ele e ruptă, fereastra dinspre stradă e spartă, iar peretele din stânga stă într-o rână, cu o fisură imensă în colț, tot umflat, ca și cum ar avea o cangrenă. Trag adânc aer în piept și reușesc cumva să sar gardul fiindcă nu îmi amintesc cum să deschid poarta mare, iar pe cea mică e pus lacătul. Nu sțiu al cui e. Mă uit în jur în curte. Florile de lângă trotuar sunt moarte de mult, uscate, rămase în picioare, cu florile încă deschise. Îmi trec mâna peste ele în drum spre intrare. Iau fiecare floare, îi deschid mijlocul plin de semințe alungite și le despic, satisfăcută. Am uitat să miros lămâița din fața casei. Probabil că nici nu mai există. Urc cele patru trepte înspre intrare și trag de ușa de pânză pe care am lăsat-o acolo, să nu intre muștele în casă. Ușa de lemn e încuiată, merg în spatele casei, la bucătăria de vară, trec de băncuța de lângă cișmea, dar bucătăria nu mai e. A rămas pe jos amprenta ei, câteva vase, iar pe peretele casei, de care era lipită, o urmă deschisă la culoare.
Mă întorc la ușă, încerc clanța. Renunț. Cobor înapoi în curte și mă întind sub cireș. Îmi amintesc de câine, încerc să văd dacă e pe stradă, sper să fie acolo. Văd doi ochi, știu că nu sunt ai lui, îi recunosc totuși, dar nu mai contează. M-am scufundat în iarbă, aerul arde și cerul e senin. E zi, dar nu e azi. Înot până la rădăcina mărului, găsesc muzicuța aceea pe care am pierdut-o în urmă cu prea multe veri, găsesc elasticul peste care săream pe stradă, găsesc tot ce nu am avut, găsesc adunate într-un teanc bețele de la toate înghețatele cumpărate din banii de la bunica, găsesc cârtița pentru care odată am stat întinsă toată ziua în iarbă ca să apară, găsesc ceasul pe care m-a învățat bunica să-l citesc. Ies la suprafață să iau aer, aud un ciripit și mă scufund înapoi, sper să găsesc fiecare amintire uitată, fiecare moment, sper să îmi amintesc ce am simțit în ziua în care a plouat cu stropi calzi și am sărit desculți în balta din fața scărilor. Poate pot să găsesc fiecare dorință, mă adun în așternuturile reci într-o dupa-amiază fierbinte de august și îmi întorc fața înspre geam, salteaua scârțâie, văd doar crengile mărului mișcându-se ușor. Merg mai departe. Acolo e pisica din fața casei, surpriză de la bunica, bazinul cu pereți care stau drepți doar dacă îi umplii de apă, dar dacă pui atâta apă  cât să stea drepți, atunci nu se încălzește niciodată și tu vrei să te scalzi acum, stai în apa care nu ajunge nici până la glezne, iar sub pereții căzuți ai bazinului se adună goange, vrei să îi ridici și te temi. Înot până în grădină, între tufele de zmeură, între tufele de strugurași și nu ajung până în capăt fiindcă grădina e prea lungă, iar acolo e un pârâu și nașul meu pescuiește în el, dar nu prinde niciodată nimic fiindcă e un nenorocit de pârâu. Aș vrea să îl umplu cu apa din fântână și să arunc câțiva pești în el, să prindă ceva, dar fântâna e la casa cu orologiul bunicii, în vale.
Mă întorc înspre casă, ușa e acum deschisă. Trag după mine, de montantul din mijloc, ușa de pânză ca să nu intre muștele, câteva sunt deja prinse în ea și nu reușesc să iasă. Totul e intact. Mă așez pe primul fotoliu și găsesc titirezul roz pe el, a picat de pe scaunul de lângă. Aud un râset, e al meu de când tata învârtea titirezul și aveam cinci ani. Avea un mecanism care îl trăgea, dar bineînteles că l-am stricat și îl învârtea cu mâna. Totul se oprește fiindcă cineva a marcat un gol. Mă întorc înspre televizor, stă peste mașina de cusut, peste un mileu, are unul și deasupra, peștele de sticlă l-au mutat la căpătâiul patului, e mai sigur. Pe TVR1 e meci, am lăsat ușa deschisă, intră aerul înăbușitor de noapte de vară, cântă greierii. Imaginea se schimbă rapid, e Teleenciclopedia, sunt vocile comentatorilor, e iar fotbal, jurnalul de seară, totul mai repede, accelerat, dar privesc și înteleg tot, îmi amintesc tot. Vocile, mai ales vocile. Ceva duduie, mă întorc înspre ușa de la cămară, cineva coboară scările alea ingrate care duc la pod și pe care le-am urcat doar acum, mulți ani după ce nu le-a mai urcat nimeni. Lângă, singura chiuvetă din casă, cu apă rece, cu oglinda puțin scorojită în partea de jos, primește ritmul picurilor. Mă îndrept către masă, ridic mușamaua, trag de sertarul minuscul din mijloc, scot pasta de dinți. E aceeași, cumpărată de la alimentară, cu ambalaj galben. O gust, dar nu îmi amintesc de gust are, intuiesc cumva, aproape pot simți, dar nu îl pot descrie. Deschid robinetul, stropește în toate părțile, iau prosopul care stă sub chiuvetă și mă uit în stânga. Lângă sobă, pe lada de lemne este o pernă pe care nu mai stă nimeni, iar cealaltă este etern căzută. Mă șterg cu prosopul pe față, pe gât, pe mâini fiindcă e dimineață și bunica m-a pus să ma dichisesc.
Trec în camera cealaltă, înconjor masa din mijloc, fac dulapul cu vitrină să trosnească și sticla să clincăie. Mă ascund sub masă, e Crăciun și au venit oameni acolo. Am șapte ani îl plac pe băiatul ăla și mi-e rușine. Sub masă sunt protejată, dar râd toți de mine. Alerg câteva ture în jurul mesei apoi, totul trosnește, cineva aleargă după mine, cred că e băiatul de peste trei case, nu știu cum îl cheamă, cred că încearcă să mă sărute. Sar în pat, arcurile trosnesc, sora mea e lângă mine, sare și ea, apoi încep să amețesc, mi se face rău, cred că am mâncat prea mulți cartofi prăjiți în ulei vechi. Bunica ne aduce ligheanul cu apă să ne spălăm, e dimineață și nu are baie. Nu vreau să merg la haznaua din curte și mi-e frică, m-am împrietenit prea mulți ani mai târziu cu paianjenii. Nu contează. Trec pe lângă divanul de sub geam, mă așez pe el, sar puțin fiindcă arcurile sunt imense, mă întind, spatele îmi stă prea arcuit, iar unica pernă, cu o casă brodată pe ea, nu îmi amintesc exact, e tare ca piatra.
Merg în antreu. Fotoliile care sunt acum în biblioteca surorii mele sunt așezate în ordine perfectă, dedesubtul geamului, cu masa cu flori de plastic pe ea, între ele. E o lumină bună acolo, mă așez puțin, nu o pot descrie, trebuie să o simți. Mă uit pe geamurile înguste de la intrarea principală pe care nu o folosește nimeni, iar scările sunt ticsite de lume, toate bunicile de pe stradă, cu frunze în mână pe post de bilete. E spectacol, cu spatele la mine sunt trei copii, cântă ceva, una dintre fete dansează, bunicile aplaudă. Nu aud nimic, apoi îmi dau seama că e întuneric, balta din fața scărilor nu mai e, scările sunt rupte. Mă opresc în ultima cameră, camera dinainte, dar e goală. Nu intru în ea, simt monștrii mei acolo și sunt ticsiți și nu vreau să le dau aer proaspăt. Nu ii pot vedea clar, se tot lipesc de geamul ușii, încearcă să mă privească, dar sunt deja afară.
 Înot până la gard, nașa mea face silvois într-un cazan imens, e toată lumea așezată în jurul focului. Se aude iar meciul, de data asta e ceva important, prea merg toate televizoarele deodată. Cred că e cu Spania, vocea comentatorului se agită, apoi e gol, apoi e liniște. Iau micul dejun de după acea noapte în bucătăria nașei mele, sora mea și verișoara noastră, mult mai mare decât noi, mi-au făcut o farfurie dintr-un bostan creț, ochiul e mascat și transformat într-o mașină cred, totul e mascat defapt fiindcă nu îmi place niciun fel de mâncare și mi-e dor de mama și vara asta e interminabilă. Mă întorc totuși în bucătăria de vară a bunicii mele, se pare că e totuși acolo și miros pe rând mâncărurile, mi-a pregătit azi chiar și lapte de pasăre. Este spumată de zmeură pentru sora mea, e prăjitură cu mere și Doamne, ou cu pâine în cană cum nu am mai mâncat niciodată de atunci și nu voi mai mânca vreodată. Sunt în picioare acum.
Ajung încă odată în fața scărilor. Mă opresc, e amiazi, e liniște de vară fierbinte, parcă adie puțin vântul printre pomii care fac umbră intrării. Dorm în cearșafurile albe, reci, dar aud mașina de cusut, o aud fără să o văd, sunetul ritmic, aproape ca un ecou, văd mișcarea picioarelor, văd mâinile care trag materialul, văd materialul întins pe jos, văd plapumele care stau pe masa din mijlocul camerei, atât de multe, ca și cum ar vrea să înconjoare tot, să ne protejeze pe toți. Sunt roz și catifelate, dar prea grele, nu mi-au plăcut niciodată, te apasă pe piept și dacă vrei să te învârți de pe o parte pe alta nu te lasă. Bănuiesc că  nu ne-au protejat niciodată defapt.
Mă întorc sub cireșul de lângă poartă. Mă așez. Mihai, verișorul meu, urcă în el, eu strig să aibă grijă, dar strig din afara mea, cineva e la poartă, râd de el, pleacă și se întoarce prea târziu. Mai privesc încă o dată strada. Trece câinele fără să mă privească, apoi încă unul, îl cunosc și pe el, apoi bunica, apoi încă un câine, încă unul, au fost mulți, o broască țestoasă, două ceva mai mici în spatele ei, bunicul, tata și apoi câinele. Nu cel din lanț, altul. Închid ochii. Îmi doresc foarte tare să fi visat, să fi visat că mi-am visat doar viața de până acum, iar Acum reîncepe de unde S-a oprit când am adormit. Dar strada e goală, în casă stă altcineva, iarba e tunsă, strada e luminată, lanțul l-a aruncat bunica, iar orologiul nu mai merge.

marți, 22 octombrie 2013

Vad in intuneric

Chiar in momentul asta ne invartim. Ne invartim cu o viteza pe care nu as stii sa o spun, dar oricum e fascinant. Soarele a apus chiar acum in fata mea. Unde a rasarit? Incerc sa fac un calcul si imi dau seama ca nu stiu. Cine il priveste? Cine se saruta pasional la vederea lui? Cine il primeste cu bratele deschise si se bucura ca a mai supravietuit unei nopti incerte?
E cineva sa-mi raspunda la toate aceste intrebari? E cineva care se intreaba cine l-a privit apunand? Te salut de aici, de langa marea mea iubita si iti spun ca nu stiu cine sunt. Sunt persoana care trage prelung din tigara si care crede ca vine de undeva din Polonia. Ca acolo s-a nascut. Mai departe de atat nu stiu.
M-am blocat aici. Nu simt nimic si nu vad decat cerul. Nu vad decat marea. Vad infinitul. Calatorim prin Univers. Universul cui? Al oricui. Mi s-a terminat tigara si nu o voi mai aprinde pe a treia fiindca trebuie sa plec. In lume. Sa ratacesc in continuare. Mereu. Nu ma voi opri fiindca nu sunt facuta sa ma opresc. Nu sunt facuta pentru nimeni si nimic. Sunt doar a mea. Necunoscuta mie, desigur. Tu, strainule care te intrebi cine a vazut soarele apunand in timp ce tu il priveai rasarind, tie iti apartin in totalitate. Nu te voi gasi niciodata fiindca nu vreau sa te gasesc. Ratacesti intr-o directie si eu trec exact pe langa tine, te ating si merg mai departe. Simt seara venind. Simt cum vad tot mai putin si cand nu mai e lumina atunci vad din nou. Sunt nori pe cer. Sunt nori care vin de nicaieri si se indreapta spre nicaieri. M-am nascut dintr-o celula si asta ma innebuneste de placere. Am fost o celula. Acum sunt Eu. Celula complexa, crescuta in toate directiile. Nu sunt infinita. Nu sunt nimic din ceea ce credeam ca sunt.
Gata. Ma opresc. Am pornit sa alerg spre nicaieri.

joi, 4 iulie 2013

Ingo

Ma vars in tine cu totul si iti inund trupul inalt si tu nu observi. Ma trec fiorii atunci cand ma lovesc usor de peretii organelor tale si eu in tine sunt ametita de tine. Nu-mi gasesc foarte clar cuvintele si asta ma frustreaza. Simt un ghem imens in mintea mea si cuvintele l-ar putea desfasura, l-ar descalci. Dar ar fi prea usor.
Nu intelegi ca sunt in tine. Refuzi pur si simplu sa intelegi. Iti continui viata in laboratorul tau cu muzica si eu nu ma pot realcatui odata imprastiata.
Asculta-ma putin. Doar un minut opreste-te din alergarea ta oarba inspre utopii si antiutopii si priveste-ma. Ma dezbrac acum in fata ta. Bisturiul bunicului meu taie incet in carne si imi scot inima din piept. Imi doream sa tin o inima batand in mana si iata-ma acum, cu propria inima, cu maflormatia ei, zabatandu-se usor. Ti-o intind. Citeste-o!
In seara asta nu te iubesc. In seara asta cred ca as putea inceta sa te iubesc. Cred ca m-as putea opri sa-mi traiesc viata cu rezerva ta de oxigen. Te-ai simtit vreodata singur? Singur, dar prins in ceva inexplicabil. E stupid sa stai in mijlocul strazii goale si sa te simti inlantuit cand in jurul tau e doar universul. Te incolacesti in jurul meu si ma simt singura. Ma gadili usor in locul acela de langa umar si refuz sa rad fiindca in seara asta nu te iubesc.
Nu poti sa-mi furi viata. Refuz. Refuz sa ti-o dau. Nu rade...stiu ca ti-am dat-o de buna-voie, dar te rog, lasa-ma sa cred ca inca imi apartine. Simt un nod in gat. Nu intelegi ce scrie acolo. Iei bisturiul si o diseci, stangaci, nepriceput. E un labirint acolo si e evident, dupa expresia fetei tale, ca nu ai mai dat peste vreo alta asemenea inima. Peretii labirintului sunt imensi, dar tu esti deja in el. Erai acolo de la nascarea lumilor si nici macar nu stiai.
Poftim? Te simti singur in el? E din cauza ca in seara asta nu te iubesc.

5x8

In fine pot scrie. Simteam in ultima vreme cum se aduna ceva in mine si cred ca asta e momentul in care voi reusi sa inteleg despre ce e vorba. Vreau sa scriu despre tine. E groaznic de important sa scriu despre tine fiindca e singurul in mod in care te pot tine captiv, daca vreodata vei vrea sa pleci. Ma intorc si te privesc si lumina dupa-amiezii ploaioase iti lumineaza chipul adormit. Cine esti defapt? Stau de multe ori si ma intreb daca chiar esti acolo. Cum pot stii asta cu siguranta? Ma ridic si ma asez langa tine. Iti trec o mana prin par si asta ma asigura ca esti real. Te misti putin si imi iei mana intr-a ta. Nu. Trebuie sa-mi dai mana inapoi ca sa pot scrie.
Te-ai intors aseara tarziu si te-ai strecurat in pat fara sa zici nimic. Nu m-am trezit.
Am nevoie de tine, dar nu inteleg prea bine de ce. In ce fel am nevoie de tine?
M-ai intrebat ieri despre gandurile mele, despre convingerile mele. Te-am privit si in momentul ala tu ai stiu ca sunt goala pe dinauntru.
Incerc sa ma vad prin ochii tai si ma intreb daca sunt reala asa cum ma vezi. Daca intr-una din diminetile astea te vei trezi si chipul meu iti va fi strain? Pe undeva, tu ma creezi, tu ma faci in ceea ce sunt. Dar care sunt eu, cea reala? Cea pe care o vezi tu, pe care o visezi sau eu, sinele meu cunoscut?
Vreau sa-ti spun ca nu mai cred in nimic acum. Ca viitorul mi l-am inchis in plame, l-am strivit. Inaintam, calcam viitorul in picioare si acel viitor batatorit e trecutul.Trecutul e doar un viitor cunoscut. Clipa aceasta, "clipa" deja e devenit trecut.
Imi place sa invart timpul pe degete. Imi place sa stau in maini si sa-l privesc asa, invers. De ce acum nu cred nimic? Ce ma face sa cred? Ce ma face sa ma gandesc la ceea ce ma gandesc? Ce ma face sa ma gandesc la intrebare " ce ma face sa ma gandesc la ceea ce ma gandesc?"?
Ti-ai scris cartea ta de convingeri si nu ma lasi sa o citesc. Stiu ca ai scris-o fiindca te aud noaptea batand la masina de scris. La masina mea de scris. Crezi ca nu stiu?
Noaptea, uneori, ma fac mica de tot si intru pe sub pielea ta. E ciudat. Inima iti pompeaza sangele grozav de tare si ma deplasez extrem de greu pana la creier. Dau mana cu Rov, acolo, la intrare. Ah, dar tu nu il cunosti pe Rov. Nu conteaza. Rov imi zice mereu: "Nu sta prea mult", dar e de prisos. Zidruile din jurul gandurilor tale sunt imense. Observ dupa colt ideea aceea despre corp si sine pe care mi-ai spus-o de dimineata si e stinghera. E julita si zidul e spart intr-o parte, aproape insesizabil. A iesit de acolo, din lumea din spate si sta in fata mea, iar eu o ating usor. Aud ceva, ca un bazait electric si stiu ca esti tu, compus din ganduri. Numai ganduri suntem la sfarsit.
Nu stiu cum sa trec zidul. Am senzatia ca daca as incerca el ar mai creste si tu nu ai mai fi langa mine. Ma intorc resemnata in pat. Dimineata imi povestesti un vis ciudat si nu ma recunosti in el.
Cum sa-ti spun ca tu ai umplut nimicul? Ca tu ai dat o forma acelui Tot? Sa-mi frang zidurile? De prisos. Ai reusit sa le frangi noaptea trecuta. Imaginea ta, cu floarea de soare in mana la poarta sufletului meu m-a lasat fara suflare. Nu te auzisem venind. Si tu nici macar nu crezi in suflet.

duminică, 9 iunie 2013

Amalgam (fara sens, desigur)

Ma fascineaza obscuritatea felului in care gandim. Felul in care o idee se fabrica pe sine. Simt uneori un curent ciudat in mine si atunci e momentul in care sunt pe cale sa dau nastere unei idei. Intai o simt si o stiu pur si simplu. Nu prea pot descrie treaba asta. Ideea nu are cuvinte, nu are o voce. A rasarit si imi asteapta limbajul ca sa rupa placenta sa de stele. E teribil lucrul asta. E fascinant si de neinteles de unde rasar ele, ideile. Si gandurile. E vreo diferenta? Pana la urma o idee formulata cu vocea omului din capul tau e un gand.  Atat. Ah si acea voce...daca stai sa te gandesti bine, nu auzi nimic defapt. Cum suna ea in realitate? Ce auzi defapt?
Iti dai seama la ce nivel microscopic se produc toate astea? Iti dai seama ca toate marile idei s-au produs la nivelul unor butoni terminali ridicol de...de microscopici?! Nu cred ca marea intrebare e pusa corect. Nu: "De unde venim?", dar: "De unde vin gandurile noastre?" Deoarece gandurile noastre suntem noi.
Curentul provocat de nasterea unei idei ma sperie. E extrem de fragila acea idee, acea forma nerostita. Daca nu exista cuvinte pentru ea? Daca o sa-mi aleg cuvintele gresit? E ca si cum cineva mi-ar da o dictare intr-o limba necunoscuta si eu ar trebui sa scriu perfect. Simt cum ideile nu vin din mine. Eu cred ca Nimicul inseamna defapt Totul. Nimicul poate fi orice. Ideile se nasca din Nimic. Asa trebuie sa fie. Asa se simte. Dar Nimicul ala care suna atat de sterp e un Tot pulsatil. Dar de ce sa nu o intorc altfel? O sucesc putin la dreapta si functioneaza in felul asta: Nimic inseamna Tot fiindca ideile se nasc din Nimic. Daca Nimicul ar insemna nimic, atunci de unde idei? Desigur, s-ar putea ca ideile sa chiar aiba o sursa concreta, cineva sa gaseasca un spatiu fizic, vizibil in creier de unde, printr-o fanta, sar idei si arata ca fumul.
Scriitorul scrie in van. Scriitorul scrie nimanui. Scriitorul traieste cu credinta ca acolo, undeva, exista cineva care canta aceeasi simfonie cu el. E ca un copil singuratic care are totusi siguranta ca undeva, un prieten il asteapta. A comunica inseamna "a intra in simfonie". Necunoscutul asta, Daniel Bougnoux, peste care am dat intamplator in periplul pentru mai mult decat ceva, a dat voce unor ganduri aiurea. Scriitorul scrie nimanui, dar ceea ce scrie nu poate exista fara un cititor. Cui i se adreseaza romanul X? Pai, de buna seama unui cititor oarecare. Cititorului universal, empiric. Eu i-as zice impersonal. Cititorul fara de masca. Dar nu. Scriitura se adreseaza celui cu care rezoneaza. Cititorul capata brusc o personalitate atunci cand rezoneaza cu textul din mainile sale. Oricine poate lua cartea X in mana si s-o citeasca. Dar cum stii ca o chiar citeste? Cititorul e si el un singuratic, dar unul fericit, fiindca isi tine sufletul pereche in maini si il citeste.
Scriitorul e un necunoscut care isi scrie sufletul. E un aventurier extrem, fiindca isi vara sufletul in lume si nu se teme ca ar putea fi calcat in picioare. Desigur, scriitorii sunt putin curiosi si vor sa simta cum e sa fii calcat in picioare. Si apoi, eventual, sunt masochisti, fiindca nu se mai opresc din scris.
Suntem interconectati la un nivel inimaginabil. Rezonam intre noi si apoi rezonam cu totii la unison. Cartile vorbesc despre asta.
Am un borcan in care cresc idei. Le arunc acolo, nou nascute fiind, si le las intre ele. Ah, da, evident ca se devoreaza, dar in mod surprinzator nu mor, ci continua sa dea nastere altor idei. Nici macar nu mai au nevoie de butonii mei terminali. Poate ca cineva, ceva, ne devoreaza metafizic si de acolo vin ideile. Poate suntem doar o idee in borcanul cuiva mai mare.

luni, 11 martie 2013

Labirintul

Inaintez cu greu. Nu vad nimic in fata mea, dar asta e ceea ce ma face sa inaintez.
Ma izbeste, in linistea demonica, sunetul unui cimpoi si simt forma unei lumanari in mainile mele. O aprind fara sa stiu cum si imi dau seama ca in momentul in care necunoscutul a prins forma, abia atunci a devenit necunoscut. Nu stiu unde ma aflu, dar infinitatea de fire, de legaturi, de unde de curent luminoase ma sperie si ma opresc din mers. Ating o sinapsa. Vad cum cineva, un oarecare, tresare infrigurat, undeva pe varful unui munte. Ating o alta sinapsa si il vad cum se scarpina usor dupa ureche.
Incerc sa vorbesc, dar nu aud decat suntetul cimpoiului reverband in peretii aceia goi. Am uitat sa va spun ca acolo unde sunt e intuneric, dar un intuneric luminos. E un fel de cosmos neuronal, splendid, dar prea incalcit ca sa il inteleg. Vad neuroni murind si sunt sigura ca arata ca o supernova. As putea cauta printre praful ramas in urma lor gaura neagra din centru si sa ma scufund in ea. Nu are sens. Nu pentru asta sunt aici. Sunt aici fiindca masa asta care pulseaza in jurul meu are o logica proprie si eu fac parte din ea.
Ma asez printre axoni si imi trec milioanele de degete peste fiecare dintre ei si reusesc sa ating prea putini. Vad imagini cate degete am si toate sunt despre acel om necunoscut facand gesturi banale. Ma plictisesc repede. Ciupesc un axon. Ceva s-a cutremurat in omul meu si incep sa ma intreb daca nu cumva eu sunt cea care il controleaza. Ma ridic si ma indrept spre zona aceea indepartata, extrem de luminoasa si de intunecoasa in acelasi timp, un fel de Soare inghitit pe jumatate de Nimic. Nu stiu cat timp a trecut, dar atunci cand degetele mele ating acei neuroni, cand unghiile mele zgarie sinapsele, omul se chirceste de fericire si uita cine e. E fericire, dar il doare. Nu stiu cum stiu asta. O stiu, asta e tot. Ma opresc o secunda, doar o secunda, si omul inceteaza sa mai creada in ceva, inceteaza sa mai traiasca in vreun fel anume. Deci undeva, ceva, il controleaza. In afara de mine.
Inca nu am aflat cine e acel cineva. Sunt atat de pierduta in labirintul creierului lui, in amalgamul sau de ganduri pe tot eu le generez, incat nu incerc macar sa scap. Imi imprastii omul prin lume si il vad cum e controlat de cealalta persoana pe care am ajuns, prin om, sa o cunosc.
Eu sunt omuletul din mintea ta, din capul tau, mai exact si atunci cand eu cant la cimpoi tu dansezi. Adica traiesti, faci tot ceea ce faci. Esti splendid cand dansezi. Imi faci cosmosul sa explodeze atunci cand esti tu. Atunci cand esti foarte constient de tine. Dar ceva imi scapa. Tu imi scapi cred. Imi spui cum ca eu nu te fac real, eu te fac doar om. Celalalt te face fiinta. Nu stiu ce intelegi prin asta, dar e un razboi intre mine si el de cand ai inteles lucrurile astea. El castiga, fiindca in lumea de afara el cumva ghiceste o alta lume. Si tu nu stii cine esti si la un moment dat iti cant un cantesc si iti dai seama ca tocmai asta iubesti la tine. Esti ca si intunericul. Nu esti nimic, dar esti orice. Rau si bun, nu rau sau bun.
Daca ma voi intalnit cu celalalt, voi face dragoste cu el. Nu vei afla cine esti, vei stii cine nu esti. Apoi te vei naste sunt un alt Soare.

marți, 5 martie 2013

Poe

Statea si privea indelung cerul, mai ales in noptile senine. Isi zicea ca daca ar privi destul de intens, ar putea sa intrezareasca stelele atatea cate sunt ele, chiar si cele care abia palpaie. Isi va obisnui privirea cu intunecimea cerului si ele vor aparea tot mai multe si mai multe. Apoi, cand ele se vor intrezari si va simti cum ochii ei nu le pot cuprinde pe toate, va stii ca defapt nu erau acolo. Ca erau holograme, negative ale celor vazute la prima vedere, imprimate pe retina si convinse apoi de creier sa para reale, sa se proiecteze pe tot cuprinsul cerului.
Dar daca treaba asta nu se intampla doar cu punctele acelea luminoase pe care nu le cunoaste nimeni cu adevarat? Daca defapt nu suntem atatia oameni aici, impreuna, si unii dintre noi suntem doar negativele altora? Poate asa e cu generatiile pana la urma. Nu suntem entitati de sine statatoare, nascute din nimic. Suntem copii copiate la infinit ale stramosilor. Asta i se parea ca e o analogie buna pentru stiinta. Dar isi dadea seama ca metafizic mergea mai departe. Existam sau suntem doar imaginatia cuiva dintr-un alt univers? Daca e asa, inseamna ca tot ce noi ne imaginam traieste, prin noi, in alt univers. Dar avem totusi puterea asta? Ne folosim creierul la o capacitate moderata, daca nu chiar infima. Ce s-ar intampla daca l-am folosi la capacitate maxima? Ar da nastere unor alte lumi? Daca despre asta e vorba? Nu, nu putem crede ca am putea fi zei sau dumnezei, doar ca nu stim cum sa fim, nu avem capacitatea sa fim.
Pana la urma dilema e: cum stim daca existam? Suntem creati de fiecare persoana care ne cunoaste. Suntem pentru fiecare altceva. Crezi ca te cunosti. Dar daca nu esti decat o imagine a unui alt eu al tau? Si el la randul lui e o imagine a unui alt eu? Si alterego-urile continua la nesfarsit. E frumos. Suntem suma de oameni intalniti inmultita cu suma de alterego-uri. Si putem adauga jocul de imaginatie a lui Dumnezeu.