sâmbătă, 8 decembrie 2012

Departe de infinit

Nu stii ce sa scrii. Cum sa pui totul aici, pe hartie? Stii doar ca e un tot plin, care sta sa se dezlantuie. Stii ca fericirea aduce lacrimi.
Si atunci? Poti scrie despre cum ochii ei i-au facut pe ai tai sa planga. Despre cum in mijlocul fericirii a intervenit viata si constientizarea atat de acuta a  faptului ca timpul, intr-un final, perceput subiectiv, e finit. Teribil de finit. Sau ai putea scrie despre ochii lui negri. Te-ai blocat. Nu ca un stop-cadru. Doar ochii negri. Punct.
Calci totul in picioare. Fara frica. Nu te inchide in cochilia ta. Dezavaluie-te lumii si nu lasa asta sa te afecteze in vreun fel. Zambeste-i fara sa-ti pese de faptul ca maine il vei fi uitat. Croieste povesti si nu trai viata din ele. Saruta-l si apoi lasa viata sa-si urmeze drumul.
Suntem mici si limitati. Fericirea vine la pachet cu un set de lacrimi si cu multa frica. Greu de cuantificat frica. Nemarginita? Poate.
Ai simtit ceva? Ciudat. Nu stiai cum e sa simti. Vrei ceva teribil de mult. Uneori te rogi pentru acel ceva. Il primesti. Il primesti si defapt altundeva te asteapta altceva. Ceva al tau. Crede in asta fiindca viata e despre a crede. In tine, in Dumnezeu, in dorintele tale. Se indeplinesc. Dar nu cum ai vrea tu ci cum e dat sa fie. Liberul Arbitru se ia de mana cu Destinul. Danseaza. Uneori conduce Liberul Arbitru. De cele mai multe ori conduce Destinul fiindca noi suntem prea limitati pentru a ni-l crea. Liberul Arbitru e echivalentul Norocului si Norocul e plictisul Destinului.
Scrii in momente triste. Uiti sa le consemnezi pe cele fericite. Ii uiti degetele desenand cercuri pe umarul tau. Ramai cu nimic. Cu greseala ireversibila de a fi ales aiurea. Ceva iti conduce mana si tiuitul din ureche se intensifica. Iti place starea asta. Nu stii exact ce scrii si iti imaginezi ca esti controlat de un alterego superior. Maine dimineata foile imprastiate nu-ti vor apartine tie. Scrii repede si cu toate astea nu poti tine pasul cu gandurile tale.
Fragmentele se amesteca. Cine scrie? Ochii negri te privesc si tu uiti sa iti mai doresti ceva. Cobori in lumea ta si te simti mic. Incerci sa inregistrezi totul in caz ca e ultimul lucru pe care il vei fi inregistrat.
Jubilezi. Strainii se aduna in jurul tau si tu te indragostesti de ei. Sunetul muzicii vibreaza si nu-ti mai amintesti mare lucru. Scrii si nu mai are rost. Sentimentul de infinit a trecut. Cand ai fost cel mai fericit in toata viata ta? Habar nu ai. Incepi sa te trezesti si scrisul devine mai coerent. Iti doresti sa nu-l mai recunosti fiindca doar atunci vei stii ca e al tau. Cine esti defapt? Ce ascunzi? Cate lucruri stii defapt si cate subconstientul tau le ascunde?
Nu poti scrie atat de repede. Te intrebi care e viteza transmisiei si procesarii informatiei din nebunia creierului tau. Iti imaginezi o autostrada si toate gandurile zburand deasupra ei cu viteza luminii. Iti place soarele. Visezi straini si simti infinit. Privesti cerul si tacerea te invaluie. Continui sa scrii. Prea incoerent, prea departe de tine. Te temi ca nu te vei mai intelege la un moment dat si apoi te vei pierde. Simti prea multe si trebuie sa te opresti. Iubesti monstrii din tine, dar nu si pe tine. E ceva gresit.
Iti amintesti ochii negri.Stupid. Iti mai amintesti inca un milion de chestii. Si iti amintesti tot ceea ce ai pierdut. Fiecare particica de viata pierduta. Auzi rasete si iti dai seama ca oamenii sunt formati dintr-o infinitate de atomi. Stele plutesc deasupra ta si tu vezi pamantul departe, stralucind. Si el e infinit si tu esti mic. Si iti place sa visezi infinit. Si iti place sa fumezi. Si iti place sa scrii in miez de noapte cand tot ce ai esti tu si tot ce ai e melancolia. Fiindca nu e niciodata tristete. E mereu melancolia lucrurilor pe care nu le-ai putut salva. Nu poti opri timpul. Puterea asta inexistenta te ingrozeste. Developezi pozele despre oameni si nu afli nimic. Vrei sa cunosti oamenii si nu stii cum. Te ingrozesc. Ii iubesti atat de mult pe cat de mult te ingrozesc. Te scufunzi in cochilia ta. Dar nu conteaza fiindca tu esti tu si nimeni altcineva nu te poate salva. Scrisul poate. Ai invatat asta. Iubesti literele asa cum ar trebui sa te iubesti pe tine. Nu te cunosti si iti place sa te surprinzi. Traiesti in tine si prin tine si esti de neoprit. Scrii mereu si mereu si de cele mai multe ori nu stii ce scrii. E ca si viata. E nevoie de timp ca sa stii ce traiesti.
Vrei sa iei frica la bataie. Vrei sa-i alergi amicii si sa-i lovesti. Vrei s-o inveti sa-si paraseasca trupul infirm si contagios. Prinzi curaj. Curajul nu e opusul fricii. Frica se opune fricii si tu habar n-ai ce inseamna asta. Ce mai conteaza? E noapte si ochii tai sunt uscati si vrei sa opresti timpul. Si ceasul ticaie si ochii negri sunt departe si stii ca n-ai sa-i mai vezi. Nu-ti pasa. Nu e ceva care sa te marcheze. Nimeni nu detine atata putere cat sa te atinga. Esti infinit si puterea infinita e doar un concept.
Scrii si frazele isi pierd sensul. Nu ai reusit sa scrii defapt nimic. Vrei s-o iei de la capat dar multumirea de sine iti arata limitarea.
Iti suna un cantec in cap foarte indepartat, aproape neverosimil. Nu stii despre ce vorbeste, dar iubesti ritmul muzicii fiindca in sfarsit poate exista ceva infinit. Vrei sa te opresti, dar ritmul iti suge sangele. Nu mai simti nimic din nou. Esti iar tu. Scrisul tot nu ti-l recunosti. Abia vezi si stii ca defapt "eu" a plecat si nu se mai intoarce. Nu ti-a furat insa nimic. Doar coerenta. Nu aveai nevoie de ea oricum fiindca nu e o caracteristica a lucrurilor reale. Destinul nu e coerent, deci nimic altceva nu e. Asa e logica ta.
Uiti ochii negri. Ii uiti chiar inainte sa ninga si nu doar ca-i uiti, dar pur si simplu nu ti-i mai amintesti. Ce simteai? Dar ai simtit ceva. Cat de ciudat e asta. Ai plans si faianta rece nu te-a ajutat. Iti stergi asta din cap. Te ridici. Raspunzi la mesajul tampit. Uiti. Nu mai vrei un sine stabil si doar al tau. Infinitul te-a ametit si muzica te-a drogat. Lasa lumea sa se rezume la ea insasi si limiteaza-te. Infinitul e defapt Totul. Nu suntem nascuti sa cunoastem Totul. Inca nu stii de ce suntem nascuti.


(amestec de ganduri si amintiri)

duminică, 25 noiembrie 2012

Despre priviri

Mi se tot ivesc in cale oameni. Da, stiu, tot timpul ti se ivesc in cale oameni, dar eu vorbesc despre oamenii a caror privire iti ramane in minte mult timp, a caror privire iti schimba intr-un fel sau altul viata. Sau care  te face sa-ti schimbi viata. Imi doresc sa cunosc oamenii. Fiindca fiecare om in parte are undeva, ascunsa, acea privire. Ceva din povestea lui te priveste si-ti spune ca tu poti sa faci totul altfel.
 Privirea femeii aceleia, cu ochii in lacrimi, vorbind despre cum viata sa si-a pierdut undeva pe parcurs sensul, imi staruie in minte. Ochii verzi, atat de obositi, asteptand sfarsitul, dorindu-si-l, m-au facut sa ma gandesc pentru un moment la viata mea. La toate tampeniile care imi acapareaza viata. Cat de insignifiante, imature si lipsite de sens par, in comparatie cu gandurile femeii acesteia, plangand de fericire la vederea portocalelor pe care i le-am adus si la imbratisarea pe care am schimbat-o. Mica, chiricita sub anii ei si sub povara tuturor vietilor pe care le-a atins, am cuprins-o usor, abia simtindu-i trupul. E ironic sa traiesti o viata doar ca sa ajungi de unul singur la sfaristul ei. Tu, necunoscut tie, atat de departe de trupul tau inutil. Si atunci? Ce facem? Ne scufundam in noi, intr-o renuntare absoluta sau...? Daca in noi gasim sensul lumii, ajungem sa o cunoasteam, cum Husserl sustine, atunci da, am putea face asta. Si daca totusi nu e nimic acolo? Din ce suntem facuti pana la urma? Ce e cu lumea asta? Pentru ce respira? Ca sa ajunga singura in fata casei, la apus, asteptand o imbratisare, un zambet? Atunci ne inconjuram de oameni si daca ei pleaca plecam si noi? Parea atat de invechita melancolia si nostalgia negasirii unui sens al vietii incat am uitat de ea. Dar privirile o fac sa capete sens. Poate scopul vietii e sa-i cautam un scop. Sau sa o traim oricum, indiferenti la acest detaliu. Sa o traim ca si cum ar avea unul, un scop misterios pe care nu-l vom afla niciodata. Imi place felul in care viitorul e atat de plin de necunoscut. Necunoscutul nu inseamna nimic. Necunoscutul inseamna orice. Necunoscutul inseamna Totul.  E la fel poate si cu viata. Scopul ei e oricare sau fiecare lucru din viata are un scop. Poate e mai in regula sa credem asta.
Dar privirile nu dureaza. Uitam. Nu e in firea noastra sa ramanem marcati pentru mult timp de ceva anume.  Viata cotidiana are capacitatea asta absolut stupida de-a ne acapara mai mult decat ar fi necesar. Ajungem din nou noi fata in fata cu noi, absorbiti de propria privire din oglinda. Lumea continua si privirile celorlalti nu ne ating. Daca scopul vietii asteia e sa privim oamenii si in ei sa gasim lumea reflectata in toate felurile posibile si asa sa o intelegem?

marți, 20 noiembrie 2012

Trebuia sa fumez neaparat. Trebuia sa ies in agitatia aia inutila din casa. Trebuia sa lasam casa sa ramana in liniste. Sa respire pentru cei care au uitat s-o faca.
Am iesit incetisor prin bucatarie, in curtea din spate. Cainele ala nenorocit s-a repezit la mine, dar lantul era prea scurt. L-am privit cu sfidare si am trecut prin hambar in gradina. Scene din copilarie au inceput sa mi se deruleze in fata ochilor. Strigatele noastre vesele imi rasunau in urechi. Trecusera anii si iata-ne din nou impreuna. Schimbati. Nu atat de impliniti pe cat ne-am visat. Inca visand. Inca certandu-ne din nimicuri. Verisoara mea alerga plangand pe langa mine. Verisorul meu o urma. Nu imi mai puteam aduce aminte ce isi urlau unul altuia. Am tras din tigara si am incercat sa aduc verile inapoi. Verdele acela pe care pensula mea nu a reusit niciodata sa-l redea cu adevarat. Solaritatea aerului. Libertatea. Nu ajunsesem inca sa o am. Bunicul meu se arata de dupa colt, dar disparu aproape imediat. Zambea. Ceata sfarsitului de octombrie invaluia gradina si trupurile scheletice ale copacilor ma infiorau. Am auzit pasi si o injuratura. M-am speriat si am aruncat tigara. M-am inecat. Am calcat cu nervozitate peste ea, in ritmul tuselor.
Matei a aparut din hambar si imaginea lui, acolo, m-a mirat. Nu se astepta nimeni sa vina. Nu prea vorbisem in ultimii ani. Nu raspundea la telefon. Nici la email-uri. Am renuntat pana la urma. Si acum iata-l acolo, imbracat in negru, groaznic de tras la fata, cu o tigara in mana. Am inceput sa rad si mi-am scos inca o tigara. M-a imbratisat. Pastrase mirosul pe care il cunosteam dintotdeauna. M-a sarutat usor pe frunte, apoi s-a indepartat putin ca sa ma priveasca.
- Am ramas cu imaginea ta din seara aia de august, cand ai plecat asa pe neasteptate, cu zambetul ala al tau pe buze. Ai ramas la fel. Chiar si zambetul transparent il pastrezi...
L-am lovit usor peste umar. Apoi inca o data, un pic mai tare.
- Al naibii, ce-ai facut toti anii astia?
A ridicat din umeri si a tras din tigara. Nu ma privea. Mi-am dat ochii peste cap.
- Ce faci aici? a intrebat dintr-odata.
I-am aratat tigara. A inceput sa rada si m-a inghiontit usor. I-am zambit. Am inceput sa simt frigul si tigara se terminase.
- Europa e groaznic de intinsa. Mi-a luat ceva vreme sa o vad pe toata...
M-am intors surprinsa. Mi-a aruncat una din acele priviri ale lui printre gene, fugara. Nu stiam ca asta facuse in tot timpul asta.
- Stiu. Eu nu am avut rabdare. Prea multa singuratate printre atatia oameni.
S-a apropiat usor de mine si stiam ca si el a ramas cu impresia asta. Mi-am mai scos o tigara.
- Stiu ca mi-ai scris...
- De ce ai venit? l-am intrerupt.
A facut o pauza si privirea i s-a pierdut dincolo de ceata ce invaluia gradina.
- Ii vad si eu. Ne vad chiar si pe noi, i-am spus.
- Tocmai de-asta am venit. M-a socat toata povestea asta. Stii, ma tot gandeam ca o sa vin aici si totul o sa fie exact ca si in copilarie. Ei o sa fie aici si tu vei fi si ne vom pierde iar zilele aiurea si vom uita de toate rahaturile de zi cu zi. Si am venit. Si tu te ascunzi aici cu zambetul tau si Olguta e plecata pe nu stiu unde si ei sunt niciunde si nu ma cunosc strazile si nici macar aerul nu mai e la fel. Si padurea din spatele casei nu mai e si niciunul din pustii aia nu mai stau pe aici.
Am ras.
- Ce, credeai ca te intorci aici si gata, te gasesti pe tine? Crezi ca te-ai uitat pe aici si locul asta te-a pastrat undeva intact? In padurea din spatele casei?
Nu-l priveam si imi parea rau pentru vorbele pe care nu le puteam controla. Stiam ca nu asta astepta. L-am simtit indepartandu-se. Mi-am aprins inca o tigara si bunicul meu ma privea si expresia sa era lipsita de sens.
M-am intors in curte. Matei nu era acolo. Am auzit o masina demarand si mi s-a parut stupid ce face. Am intrat in casa. Tudor ma privea intrebator si stiam ca intuise totul.
- De ce nu-mi spui cand mergi sa fumezi? Ce naiba, crezi ca mie imi place toata treaba asta? Tot incerc sa ma descurc singur, dar pe bune daca de data asta merge.
L-am privit surprinsa.
- Stii ca tocmai ai o cadere, nu? am zis in timp ce ii indesam pachetul de tigari in buzunarul hanoracului. Si ca astea nu prea ajuta?
Si-a plecat privirea si s-a inchis inapoi in el.
- Stii unde a plecat Matei?
- Da, in timp ce trecea foarte grabit prin curte a tinut neaparat sa ma anunte ca pleaca naiba stie unde.
L-am lovit usor si m-am intors sa plec.
- Sunt cu tine, sa stii, i-am spus, intorcandu-ma.
- Stiu, mi-a zambit.
Habar nu aveam unde as fi putut sa-l gasesc. Am dat drumul la incalzire in masina si am stat o vreme pe scaun, cu muzica radioului in urechi. Nu ajuta. Nu stiam vreun loc unde Matei ar merge. Asa cum spunea si el, totul se schimbase. Toate vechile noastre locuri fie fusesera distruse, fie fusesera inlocuite de locurile altor pusti. Am mers o vreme cu masina si m-am gandit ca poate a plecat de tot. Avea obiceiul sa plece in liniste, fara sa priveasca inapoi. Cand am inceput sa-mi spun cat de stupida si exagerata a fost reactia lui, i-am vazut micul BMW parcat aiurea pe o strada. Am oprit masina cu cateva sute de metri in spatele masinii lui si am mers pana in dreptul ei. Era la volan si privirea ii era iar pierduta aiurea. Am ciocanit in geam si el a tresarit usor. S-a dat jos din masina. Nu ma privea. Eu nu aveam habar ce sa zic.
- Ce-s cu plecarile astea dramatice, Matei?
A zambit usor si i-am simtit degetele plimbandu-se usor pe mana mea. Nu m-am retras.
- Sunt atatea lucruri pe care as vrea sa ti le spun.
-Tot timpul e la fel, Matei...Nu spui nimic. Vii si pleci si nimeni nu stie ce-i in capul tau.
 Continua sa-si treaca degetele aiurit peste bratul meu.
-Vrei sa stii ceva? am continuat. Nu totul e despre tine si despre mine. Nu totul e despre tine si despre cum lumea ta nu e asa cum o vrei tu, am continuat in soapta.
Ii simteam inca buricele degetelor desenand haotic pe mana mea.
- Deci nu trebuie sa ma gasesc pe mine? a intrebat, privindu-ma. Avea cateva riduri insinuate in coltul ochilor.
- E aiurea treaba asta. Nu e vorba de cautat. E vorba de tine acceptand faptul ca te schimbi. Ca tu cel de acum cativa ani s-a transformat pur si simplu. E inca acolo. Sub tine cel de azi.
Imi ziceam ca oamenii normali si-ar pune intrebari simple, chestii de genul: "Ce mai faci?", "Unde lucrezi?", "Ai cerut-o in casatorie pe tipa aia?". Nu, noi tineam neaparat sa facem lucrurile complicat.
Acum mana lui se scufundase in parul meu si el ramasese cu privirile atintite spre mine. Nu reuseam sa respir regulat.
- Tu ce-ai mai facut? m-a intrebat si urma unui zambet i s-a ivit in coltul gurii.

joi, 15 noiembrie 2012

Casa sau cum sa-ti visezi viata I

M-am trezit brusc. Am privit in jur si mi-am dat seama ca era inca foarte devreme dimineata. Am auzit in camera de alaturi ceasul ticaind. Apoi s-a oprit. M-am dat jos din pat ametind usor si mi-am cautat prin bezna tenisii. Cineva s-a miscat in cealalta camera si cainele a inceput sa latre. Apoi liniste. Inima mi-a zvacnit  pentru o secunda si sunetul ei a reverbat in peretii camerei. Am deschis geamul si scartaitul lui a facut-o pe cealalta persoana sa se foiasca nervoasa in asternuturi. M-am oprit si am ramas nemiscata, cu un picior pe pervaz. Am reusit foarte incet sa deschid geamul si m-am strecurat afara. Buful facut cand am aterizat pe cimentul din fata casei a scos un marait din partea cainelui. Ii puteam vedea si in intuneric urechile ciulite. Stiam ca e dezlegat in seara aceea si mai stiam ca nu ma va recunoaste atunci cand se va repezi la mine. Am incercat sa-mi obisnuiesc ochii cu intunericul si cand lumea a prins forma sub privirile mele am simtit teama. Nu erau stele pe cer si becurile stradale palpaiau, gata sa se stinga. Am sarit gardul mic dinspre curte fara sa fac vreun zgomot si am chemat cainele, fluierand, la mine. S-a repezit nervos inspre directia sunetului, exact cum ma asteptam. Am inceput sa-i vorbesc si dupa o vreme s-a linistit, amintindu-si vocea mea si simtindu-mi mirosul. Am sarit gardul spre strada si spre surprinderea mea cainele m-a urmat. Bicicleta mea era inca acolo, in fata portii, uitata dupa acea izbucnire ciudata de dupa-masa. Cainele mi-a lins usor degetele mainii stangi si s-a lipit de piciorul meu. Am urcat pe bicicleta si frica de noapte mi-a trecut. El alerga usor in urma mea. Becurile nu mai palpiau, ci se stinsesera de tot.
O masina a trecut in tromba pe langa mine si s-a facut nevazuta dupa colt. Am continuat sa pedalez fara graba, urmand lumina micului far de la bicicleta. Am tras adanc aer in piept cand am ajuns in fata casei. Aerul cald de sfarsit de iulie mi-a invadat trupul si cainele mi-a atins in treacat mana, apoi a plecat. Am stat o vreme  nemiscata, privind fatada cojita, aproape scufundata in plantele care se intindeau in toate directiile. Era de o stranietate pe care nu mi-o aminteam. Forma ei era oarecum neregulata si treptele spre cele trei intrari erau rupte din loc in loc. Peretele din dreapta era inclinat periculos de mult si cateva ferestre erau sparte. Un fior m-a trecut pe spate cand am sarit gardul, intrand in curte. Trecusera ani cu duiumul si, intoarsa in acel loc, simteam ca traiesc o alta viata. Ca undeva pe parcurs mi-am pierdut vechea viata, ca ceea ce traiesc in prezent nu e al meu, dar al unui eu strain mie, nepotrivit mie. Am privit cu teama in jur si curtea napadita de ierburi si copacii a caror scoarta era pe jumatate cazuta m-au infiorat. M-au infiorat intr-un mod placut. Mi-am ales un loc sub visinul noduros si m-am intins in iarba. Obisnuiam sa petrec ore in sir acolo, vara, pe o patura. Uitam de tot si ma scufundam in mine.
Cerul era de data asta luminat de stele si o cucuvea canta in departare. Puteam vedea satul de sus, scufundat in linistea mantuitoare a noptilor de vara. Il puteam vedea cum respira ritmic, intr-un somn adanc. Mi-am lasat trupul in voie, am inotat nestingherita prin marea de iarba aflata sub mine si mi-am amintit de mine.
Apoi cineva s-a asezat langa mine. Nu stiu cat timp trecuse de cand uitasem sa privesc cerul si incepusem sa privesc lumea. Respiratia sa calda mi-a atins umarul si m-am intors. Ochii aceia din intuneric imi erau cunoscuti si am putut, in sfarsit, sa respir normal.
-Stiam ca vei fi aici, mi-a spus soptit.
-Cum?
-Nu puteai sa te intorci si sa nu treci prin locul asta. Mai ales noaptea, cum iti placea mai demult.Iti amintesti?
Am dat din cap. Imi aminteam. Atatea si atatea veri, atatea si atatea brate.
-Cred ca aici, in curtea asta, sa afla ingropate toate lucrurile pe care le-am pierdut.
A tras adanc aer in piept si l-am simtit intorcandu-se cu fata spre mine.
-Stii ca locuieste cineva aici, nu?
Am ridicat din umeri. Auzisem ceva de genul asta, dar nu credeam. Nu era nimic viu in locul acela.
-Fiecare lucrusor, fiecare muzicuta pierduta in copilarie, fiecare carte uitata pe o banca, fiecare persoana alungata, fiecare persoana plecata, fiecare ac care mi-a impuns degetul, fiecare adiere care mi-a atins parul, toate se intorc aici. Unele se ingroapa la radacina marului. Altele ratacesc in iarba. Altele cresc in copaci si raman acolo. Dar sunt toate aici. Fiecare gand, fiecare amintire, fiecare loc in care nu ma voi intoarce, fiecare persoana careia i-am zambit, fiecare caine pe care nu l-am avut, toate se afla aici. Asa vreau sa cred. Mi-am imaginat in tot timpul asta ca voi veni aici si le voi recupera. Sau ca pur si simplu voi sta in mijlocul lor si imi voi aminti de fiecare si voi simti exact ceea ce am simtit atunci cand trupul meu a ajuns in contact cu ele. Dar nu poti simti de doua ori acelasi lucru.Si nu poti primi ceea ce ai pierdut deja.
-Curtea asta e pentru fiecare altceva, a soptit el.
M-am intors surprinsa spre el si fata mea a ajuns foarte aproape de a lui. Fiecare trasatura de care imi aminteam era exact acolo unde o lasasem. Cat timp trecuse din acea dimineata? Trecuse macar ceva timp sau timpul s-a oprit acolo?
-Pentru mine curtea asta esti tu. Ma intorc uneori aici. Mai des decat ai crede. Intotdeauna noaptea si niciodata ziua. Soarele iti accentueaza prea tare trasaturile si te vad prea clar. La fel ca in acea dimineata. Asa ca noaptea intru in casa si ma invart prin ea. Cineva doarme intr-unul din paturi si, desi cred ca stie ca sunt acolo, nu il deranjeaza. Casa imi aduce aminte de tot felul de chestii. Multe chestii de care as vrea sa nu-mi mai aduc aminte. Dar casa ma face sa ma opresc. Fiindca alerg tot timpul. Alerg ca sa nu vad nimic in jur. Alerg fiindca daca m-as opri, as cadea si ar veni toti monstrii mei peste mine. Asa, tot ce fac e sa alerge alaturi de mine. Ajung tot mereu in casa si atunci cand am senzatia ca alunec in gol peretii ma sustin. E locul unde ma opresc si vorbesc cu monstrii mei. Unde ei stau fata in fata cu mine sau mai degraba eu stau fata in fata cu ei si ii privesc. Le vad fiecare trasatura si ei ma lasa uneori sa ii ating. Vorbesc cu ei si desi ei nu-mi raspund, cred ca ma inteleg. Ma pot privi pe mine. Ma pot odihni pentru urmatoarea cursa. Ies apoi in curte si ma intind in locul asta si aici dorm. Doar eu. Apoi inainte sa rasara soarele ma ridic si continui cursa de unde am lasat-o in miez de noapte.
Privea inspre cer si am observat cele cateva riduri de la coltul ochiului pe care le facuse. Mi-am trecut in treacat mana stanga peste fata si am stiut ca ridurile lui erau si ale mele. Deci totusi timpul ala nenorocit trecuse. Si ne gasise pana la urma pe amandoi si poate ne gasise prea tarziu.
-Nimic nu se intoarce la tine odata pierdut, am repetat.
-Si atunci?
-Banuiesc ca nu te-ai intors ci ai venit pur si simplu. Tot tu, dar altul.
-Crezi ca noi, cei de acum, suntem altii decat cei de acum cativa ani?
-Da. Suntem ca si timpul. Mereu aceeasi si totusi atat de diferiti.
-Ce ai facut in toti anii astia?
-Cred ca mi-am visat viata.
Timpul ne gasise pana la urma. Ne gasise in locul de unde plecasem. Neschimbati si atat de groaznic de deosebiti. Ne gasise in locul unde noi nu l-am cautat niciodata. Soarele rasarea si i-am putut vedea fata clar. S-a intors spre mine si in noi, cei de acum, am explodat noi, cei de atunci.
Cainele nu  s-a mai intors.Plecase de mult, iar eu imi visasem viata.

luni, 5 noiembrie 2012

Tacerea muntilor

Am incercat azi sa scriu ceva din ceea ce am simtit ieri, sa incerc sa imortalizez cumva senzatiile noi pe care le-am cunoscut. Sa prind in scris toate gandurile care m-au fulgerat si felul in care lumea parea atata de la locul ei si de asezata. Nu am reusit. A iesit un text mediocru, care nu avea niciun fel de continuitate. Sau poate faptul ca frazele nu veneau spontan si nechemate de mine mi-a dat impresia de trunchiere. Inca o data mi se confirma ca nu pot scrie oricand vreau. Si acum inca propozitiile curg greoi.
Deci despre ziua de ieri. Zi insorita de duminica. Am ales sa ne plimbam putin prin munti, prin ceva sate uitate de lume care, desi cunoscute, par mereu altfel. Of, nu sunt un bun povestitor. Ideea e ca muntele ma schimba. Iubesc marea. Dar marea e usuratica. Marea e pentru doi. Marea e libertate. Marea e un fel de a uita lumea, aflandu-te in lume. Nu stiu, marea e orizontul acela indepartat, punctul acela nemarginit cand apele saruta cerul. Dar muntele e tacere. Muntele e singuratic intr-un mod atat de arhaic. La munte, e lumea la originile ei. Mi-e greu sa pun totul in cuvinte. Am cateva imagini care persista de ieri incoace. Un cort, deasupra lumii si jos, vaile invaluite in ceata. Oamenii muntelui. Un traseu anevoios si apoi ultima frontiera, cerul. Paduri strabatute piezis de raze de lumina. Un cal pe o pajijiste intinsa, norii si nimic altceva. Un zmeu rosu ridicat departe in cer. Din nou oamenii muntelui. O groaza de poze si bocanci rupti. Nopti nedormite si stele puzderie. Chestii de genul mi-au venit in minte ieri, in timp ce, cocotata pe un platou, apasam obsesiv butonul declansatorului. Cred ca nu pot reda tot ceea ce am simtit in cuvinte, fiindca muntele m-a redus la tacere. Nu la modul la care un peisaj iti taie rasuflarea, dar la modul la care un colt de lume vrea sa fie al tau. Mi-au mai trecut inca o sumedenie de treburi prin cap, dar acum am ramas doar cu sunetul vocii mamei mele care canta in pustietatea aceea magnifica.
Ieri am simtit prima data cat e de intinsa lumea si faptul ca eu sunt pur si simplu prea marunta sa o pot cuprinde pe toata asa cum mi-as dori. Dar voi continua sa cred ca o pot cuprinde, fiindca altfel nu voi reusi sa o cunosc asa cum trebuie. Ieri mi-am pus o gramada de dorinte si mi-am dat seama cat de neinsemnate si stupide sunt toate intrebarile, toate problemele de zi cu zi. Mi-am dat seama tot acolo, pe platou, cum defapt viata poate fi in toate felurile deodata. In acele momente eram fericita, dar cunosteam 99 de motive pentru care sa nu fiu si pe undeva chiar nu eram. Si tot asa. Si apoi a mai fost chestia asta, faptul ca nu puteam vorbi. Ca agitatia si zgomotul meu de toate zilele au ramas undeva, in masina sau poate pe pragul de acasa. Si atunci, cum sunt definita pana la urma? Sunt asa sau sunt asa? Nu. Sunt in toate felurile deodata. Fiindca pana la urma viata ta inseamna persoana ta si tot ceea ce o atinge. Si ar mai fi inca un milion de chestii pe care muntele m-a facut sa le simt. Acum in minte imi rasare intrebarea: " E muntele sau doar faptul ca te gaseai intr-un loc in care nu ai mai fost niciodata?" Habar n-am. Cred ca amandoua. Dar cred ca felul cum viata hectica a oamenilor de azi a stat departe de acele locuri e ceva absolut specific muntelui. Cred ca ai nevoie de singuratate ca sa te descoperi.
Si desigur ca idealizez totul. Taranii de la care am cumparat cate ceva pe drum vorbeau la telefoane mobile si  din cinci case doua sigur erau case de vacanta. Pitorescul era pe a locuri mimat si "oamenii muntelui" nu mai erau chiar asa de...oamenii muntelui. Dar pana la urma crestele neumblate si linistea s-au conservat printre padurile defrisate si casele taranesti cu acoperisuri de tabla puternic vopsite in rosu. Si inca mai poti gasi cate un magarus care sa vrea sa-ti manance obiectivul in speranta ca o sa-l iubesti pe el mai tare decat pe calul ala  frumos pe care il alinti acum si care te priveste cu ochi mari. Ii intorci o privire la fel de mirata si usor speriata fiindca te gasesti fata in fata cu natura si nu stii cum sa nu o tulburi.
Candva o sa inalt acel zmeu si o sa ma trezesc in dimineti cu vai cufundate in ceata. Voi cunoaste oamenii muntelui si voi sta in liniste.

duminică, 4 noiembrie 2012

Rotiv



Usa se deschide si imi ia cateva secunde sa-l recunosc. Trage adanc aer in piept si paseste pe prima treapta , inchizand usa in urma lui.
-        -  E acasa,nu? am intrebat, realizand ca am gresit aparand in felul acela acolo, dupa atata vreme.
-        -  Doarme inca.
-         - Am sa plec.
M-am intors si am dat sa fac cativa pasi.
-        -  Stai!
-         - Nu fa asta.
-        -  Nu pot.
M-am indreptat spre strada si l-am auzit urmandu-ma. Am luat-o aiurea printre blocuri pana nu am mai simtit ca o sa fiu vinovata pentru o inima ratacita.
-         - Cred ca am  mers destul, Sof.
Imi placea vocea lui.
A venit in fata mea si m-a privit o vreme. Incerca sa se obisnuiasca cu imaginea mea acolo, langa el.
-        -  Cred ca e prea tarziu.
-         - Stiu ca e. Am stiut-o tot drumul. Dar nu am putut sa nu vin. Lasa-ma sa imi dezbrac aici sufletul. O ultima data.
Ma privea si privirea ii era intensa, dar nu citeam nimic in ea. Mi-a atins usor parul si i-am simtit parfumul. Ridicol felul in care parfumul sau ma facea sa rad.
-        -  Lasa-ma sa strang hainele in urma lui.
-         - Mi-e frica.
Nu m-a imbratisat. Nu a incercat sa ma protejeze in niciun fel. M-a lasat fata in fata cu frica. Stia cum sa ma salveze.
-         - Te astept de mult,
-          -Vreau sa vin de mult. Am zambit.
-          -Ce s-a intamplat?
-          -Nu stiu daca vreau sa vorbesc despre asta. Nu pentru asta am venit.
Mi-am dat seama ca ne plimbam unul langa altul si ca iesisem intr-un spatiu deschis. Nu vedeam blocurile nicaieri. Era un camp si flori galbene se intindeau in toate partile.
-        -  Unde suntem?
-         - Suntem peste tot.
L-am privit si am stiut ca ne scufundasem in noi si imparteam acelasi loc. Eu in el si el in mine si noi peste tot.
-        -  Nu cred ca am iubit vreodata. Pe nimeni. Niciodata.
L-am privit si cuvintele lui m-au uimit.
Sufletul meu l-a inconjurat pe al lui. Al lui s-a chircit sub greutatea sufletului meu. S-a zbatut apoi o vreme, incercand sa ma indeparteze. L-am inconjurat mai strans. Am incercat sa-l sufoc, sa-l omor, ca apoi sa renasca altundeva, sub un alt cer. Si sa iubeasca.
-         - Vreau sa-ti dau tie iubirea mea. Vreau sa ma golesc de ea. Vreau sa o iau si sa o injectez in sufletul tau. Vreau sa simti Universul. Vibratii. Vreau sa te infiori.
-          -Deci tu erai...-

duminică, 21 octombrie 2012

Oceanul

E noapte si cred ca soarele e pe cale sa rasara. Strazile sunt goale si ii aud pasii in urma mea. Respiratia ii e sacadata. Anii i se resimt in acel ritm greoi, neregulat. Nu ma intorc. Continui sa ratacesc pe strazile pe care le-am uitat. Nu mai recunosc cladirile, dar simt mirosul puternic al oceanului si stiu incotro ma indrept.
Timpul trece lenes si cand ajung pe plaja imi pare ca am calatorit o viata intreaga pana acolo. Rov m-a ajuns din urma si s-a asezat gafaind langa mine. Labele din fata ii sunt scaldate de valurile rare, care nu reusesc sa-mi ajunga picioarele. Stam in liniste o vreme. Dau sa-mi aprind o tigara, dar ii simt ochii patrunzatori atintindu-se asupra mea.
-Ma urmaresti de ceva vreme. Toate lucrurile au un sfarsit. Sau tu nu faci parte din acea categorie ingrata a "lucrurilor"?
-Mi-ai dat un nume, Di. Cred ca-ti place compania mea. Si adevarul e ca nu am nici sfarsit, nici inceput fiindca eu sunt tu.
-Esti un caine, raspund exasperata.
-Nu o sa ajungi  la nicio concluzie cu discutia asta, o stii si tu.
Am luat tigara in mana si am aprins-o. Stupid. Ca si cum m-as  razbuna pe el in felul asta. Am tras cu nesat din ea. M-a cuprins linistea.
-Cum e acum?
-Acum?
-Acum, la sfarsit.
-Ca la inceput.
-Nu plangi.
-Ar fi prea evident.
-Chiar si pentru tine...
Ii arunc o privire ce se vrea acra. El priveste oceanul.
-Ce iti doresti acum?
-Sa simt ceva.
-Orice?
-Orice.
-Iti simt vidul.
-Nu e vid.
-Dar?
-Nimic plin. Solid. Palpabil.
Mai trag de cateva ori din tigara si am impresia ca simt ceva ce seamana cu fericirea.
-Hai, doreste-ti ceva.
-Nu.
-Asta te salveaza.
-Nu.
-Adica nu te salveaza sau nu vrei sa te salveze?
-Adica nu.
-Ba da vrei.
-O simti? intreb ironica.
-O vreau.
Arunc tigara in valuri si ma intind pe spate. Cerul e colorat neobisnuit. Inchid ochii.
-O sa plec.
-Stiu. O simt, ii raspund, incercand sa par indiferenta.
E ironic. Stupid. Legati si inchisi unul in altul. El e eu. Eu sunt el. Eu nu sunt eu.
-Trebuie sa ai un raison d'être, Di.
Imi dau exasperata ochii peste cap la auzul cuvintelor lui.
-Dar am. Nu e acelasi lucru cu a-ti dori ceva.
-Oare? O dorinta nu devine intr-un final un raison d'être?
-Dar inca imi doresc. Multe lucruri. Daca nu simt nimic nu imi doresc nimic. Nu simt dorintele. Dar le stiu.
-Imi simt inima stransa.
-Stransa?
-Nu ca si atunci cand ti-e frica.
-Ca si atunci cand nu vrei sa lasi pe nimeni in ea?
-Ca si atunci cand nu poti sa lasi pe nimeni in ea.
Se aud zorii. Imi simt inima luand-o razna.
-E o dorinta buna, Di.
Peste doua zile plecam. Nu stim unde. In viata. Fiindca in viata nu stii spre ce te indrepti. Noi si dorinta noastra. Soarele rasare in urma noastra si nu mai simt mirosul oceanului

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Believe

Cum poti sa iubesti stiind ca in orice moment inima ta poate sa se sfarme? Cum poti sa iubesti si sa nu-ti fie teama? Cum poti sa iubesti pana la urma? Cum stii ca iubesti? Cum e atunci cand ai credinta ca iubesti? Ca atunci cand alergi foarte repede. Te opresti. Defapt mergeai doar putin mai repede. Defapt nu iubeai. Te-ai mintit sau iubirea e atat de volatila incat iti scapa printre degete fara ca macar sa te atinga? Ar fi fost mai bine sa iubesti? Cu adevarat? Prin iubirea traiesti sau traiesti oricum? Ai trait in ultimele luni? A fost totul atat de bine pe cat a fost sau atat de rau pe cat iti amintesti? Cum a fost defapt? Da-mi o a treia persoana, da-mi obiectivitatea si lasa-ma sa gasesc adevarul.
Chiar nu ai iubit? Cand ai incetat sa iubesti? Adevarul e dat de obiectivitate sau de subiectivitate? Ce e pana la urma adevarul? A fost primul sarut la fel de important ca si ultimul? A fost vreunul important? A fost vreunul fericit? Cand ai fost cel mai fericit? De ce suntem dominati de clipele in care viata e o nenorocita si le uitam pe cele in care viata noastra e in mainile noastre? De ce nu ai incercat mai mult? De ce nu ai vrut iubirea? Cred ca nu vroiam ca macar sa incerci. Era mai bine deloc. Regreta, fiindca nu ai incercat mai mult.
Iti multumesc ca m-ai lasat intacta la mal. Ca mi-ai lasat o mica cicatrice. Sa stii ca inca nu-mi dau seama cat masoara defapt.Daca masoara ceva. Nu mi-e dor de nimic. Nu regret nimic. Esti ciudat de departe si eu sunt in regula cu asta. Cred ca am uitat de noi.
Iti multumesc pentru fericire. Poftim insa lacrimile. Nu imi amintesc prea bine fericirea, dar lacrimile le-am pastrat. Le arunc acum. Am aruncat ieri tot. Azi arunc ce-a mai ramas.
Iti multumesc pentru cat de putin ti-ai lasat sufletul in lumea mea. Iti multumesc ca nu te-ai ratacit in cearsafurile mele si iti multumesc ca nu ti-ai dezbracat sufletul si nu mi l-ai daruit. Iti multumesc ca te-ai eliberat, ca ai plecat. M-am eliberat  odata cu tine. Arunc acum totul. Cu bine!