M-am trezit brusc. Am privit in jur si mi-am dat seama ca era inca foarte devreme dimineata. Am auzit in camera de alaturi ceasul ticaind. Apoi s-a oprit. M-am dat jos din pat ametind usor si mi-am cautat prin bezna tenisii. Cineva s-a miscat in cealalta camera si cainele a inceput sa latre. Apoi liniste. Inima mi-a zvacnit pentru o secunda si sunetul ei a reverbat in peretii camerei. Am deschis geamul si scartaitul lui a facut-o pe cealalta persoana sa se foiasca nervoasa in asternuturi. M-am oprit si am ramas nemiscata, cu un picior pe pervaz. Am reusit foarte incet sa deschid geamul si m-am strecurat afara. Buful facut cand am aterizat pe cimentul din fata casei a scos un marait din partea cainelui. Ii puteam vedea si in intuneric urechile ciulite. Stiam ca e dezlegat in seara aceea si mai stiam ca nu ma va recunoaste atunci cand se va repezi la mine. Am incercat sa-mi obisnuiesc ochii cu intunericul si cand lumea a prins forma sub privirile mele am simtit teama. Nu erau stele pe cer si becurile stradale palpaiau, gata sa se stinga. Am sarit gardul mic dinspre curte fara sa fac vreun zgomot si am chemat cainele, fluierand, la mine. S-a repezit nervos inspre directia sunetului, exact cum ma asteptam. Am inceput sa-i vorbesc si dupa o vreme s-a linistit, amintindu-si vocea mea si simtindu-mi mirosul. Am sarit gardul spre strada si spre surprinderea mea cainele m-a urmat. Bicicleta mea era inca acolo, in fata portii, uitata dupa acea izbucnire ciudata de dupa-masa. Cainele mi-a lins usor degetele mainii stangi si s-a lipit de piciorul meu. Am urcat pe bicicleta si frica de noapte mi-a trecut. El alerga usor in urma mea. Becurile nu mai palpiau, ci se stinsesera de tot.
O masina a trecut in tromba pe langa mine si s-a facut nevazuta dupa colt. Am continuat sa pedalez fara graba, urmand lumina micului far de la bicicleta. Am tras adanc aer in piept cand am ajuns in fata casei. Aerul cald de sfarsit de iulie mi-a invadat trupul si cainele mi-a atins in treacat mana, apoi a plecat. Am stat o vreme nemiscata, privind fatada cojita, aproape scufundata in plantele care se intindeau in toate directiile. Era de o stranietate pe care nu mi-o aminteam. Forma ei era oarecum neregulata si treptele spre cele trei intrari erau rupte din loc in loc. Peretele din dreapta era inclinat periculos de mult si cateva ferestre erau sparte. Un fior m-a trecut pe spate cand am sarit gardul, intrand in curte. Trecusera ani cu duiumul si, intoarsa in acel loc, simteam ca traiesc o alta viata. Ca undeva pe parcurs mi-am pierdut vechea viata, ca ceea ce traiesc in prezent nu e al meu, dar al unui eu strain mie, nepotrivit mie. Am privit cu teama in jur si curtea napadita de ierburi si copacii a caror scoarta era pe jumatate cazuta m-au infiorat. M-au infiorat intr-un mod placut. Mi-am ales un loc sub visinul noduros si m-am intins in iarba. Obisnuiam sa petrec ore in sir acolo, vara, pe o patura. Uitam de tot si ma scufundam in mine.
Cerul era de data asta luminat de stele si o cucuvea canta in departare. Puteam vedea satul de sus, scufundat in linistea mantuitoare a noptilor de vara. Il puteam vedea cum respira ritmic, intr-un somn adanc. Mi-am lasat trupul in voie, am inotat nestingherita prin marea de iarba aflata sub mine si mi-am amintit de mine.
Apoi cineva s-a asezat langa mine. Nu stiu cat timp trecuse de cand uitasem sa privesc cerul si incepusem sa privesc lumea. Respiratia sa calda mi-a atins umarul si m-am intors. Ochii aceia din intuneric imi erau cunoscuti si am putut, in sfarsit, sa respir normal.
-Stiam ca vei fi aici, mi-a spus soptit.
-Cum?
-Nu puteai sa te intorci si sa nu treci prin locul asta. Mai ales noaptea, cum iti placea mai demult.Iti amintesti?
Am dat din cap. Imi aminteam. Atatea si atatea veri, atatea si atatea brate.
-Cred ca aici, in curtea asta, sa afla ingropate toate lucrurile pe care le-am pierdut.
A tras adanc aer in piept si l-am simtit intorcandu-se cu fata spre mine.
-Stii ca locuieste cineva aici, nu?
Am ridicat din umeri. Auzisem ceva de genul asta, dar nu credeam. Nu era nimic viu in locul acela.
-Fiecare lucrusor, fiecare muzicuta pierduta in copilarie, fiecare carte uitata pe o banca, fiecare persoana alungata, fiecare persoana plecata, fiecare ac care mi-a impuns degetul, fiecare adiere care mi-a atins parul, toate se intorc aici. Unele se ingroapa la radacina marului. Altele ratacesc in iarba. Altele cresc in copaci si raman acolo. Dar sunt toate aici. Fiecare gand, fiecare amintire, fiecare loc in care nu ma voi intoarce, fiecare persoana careia i-am zambit, fiecare caine pe care nu l-am avut, toate se afla aici. Asa vreau sa cred. Mi-am imaginat in tot timpul asta ca voi veni aici si le voi recupera. Sau ca pur si simplu voi sta in mijlocul lor si imi voi aminti de fiecare si voi simti exact ceea ce am simtit atunci cand trupul meu a ajuns in contact cu ele. Dar nu poti simti de doua ori acelasi lucru.Si nu poti primi ceea ce ai pierdut deja.
-Curtea asta e pentru fiecare altceva, a soptit el.
M-am intors surprinsa spre el si fata mea a ajuns foarte aproape de a lui. Fiecare trasatura de care imi aminteam era exact acolo unde o lasasem. Cat timp trecuse din acea dimineata? Trecuse macar ceva timp sau timpul s-a oprit acolo?
-Pentru mine curtea asta esti tu. Ma intorc uneori aici. Mai des decat ai crede. Intotdeauna noaptea si niciodata ziua. Soarele iti accentueaza prea tare trasaturile si te vad prea clar. La fel ca in acea dimineata. Asa ca noaptea intru in casa si ma invart prin ea. Cineva doarme intr-unul din paturi si, desi cred ca stie ca sunt acolo, nu il deranjeaza. Casa imi aduce aminte de tot felul de chestii. Multe chestii de care as vrea sa nu-mi mai aduc aminte. Dar casa ma face sa ma opresc. Fiindca alerg tot timpul. Alerg ca sa nu vad nimic in jur. Alerg fiindca daca m-as opri, as cadea si ar veni toti monstrii mei peste mine. Asa, tot ce fac e sa alerge alaturi de mine. Ajung tot mereu in casa si atunci cand am senzatia ca alunec in gol peretii ma sustin. E locul unde ma opresc si vorbesc cu monstrii mei. Unde ei stau fata in fata cu mine sau mai degraba eu stau fata in fata cu ei si ii privesc. Le vad fiecare trasatura si ei ma lasa uneori sa ii ating. Vorbesc cu ei si desi ei nu-mi raspund, cred ca ma inteleg. Ma pot privi pe mine. Ma pot odihni pentru urmatoarea cursa. Ies apoi in curte si ma intind in locul asta si aici dorm. Doar eu. Apoi inainte sa rasara soarele ma ridic si continui cursa de unde am lasat-o in miez de noapte.
Privea inspre cer si am observat cele cateva riduri de la coltul ochiului pe care le facuse. Mi-am trecut in treacat mana stanga peste fata si am stiut ca ridurile lui erau si ale mele. Deci totusi timpul ala nenorocit trecuse. Si ne gasise pana la urma pe amandoi si poate ne gasise prea tarziu.
-Nimic nu se intoarce la tine odata pierdut, am repetat.
-Si atunci?
-Banuiesc ca nu te-ai intors ci ai venit pur si simplu. Tot tu, dar altul.
-Crezi ca noi, cei de acum, suntem altii decat cei de acum cativa ani?
-Da. Suntem ca si timpul. Mereu aceeasi si totusi atat de diferiti.
-Ce ai facut in toti anii astia?
-Cred ca mi-am visat viata.
Timpul ne gasise pana la urma. Ne gasise in locul de unde plecasem. Neschimbati si atat de groaznic de deosebiti. Ne gasise in locul unde noi nu l-am cautat niciodata. Soarele rasarea si i-am putut vedea fata clar. S-a intors spre mine si in noi, cei de acum, am explodat noi, cei de atunci.
Cainele nu s-a mai intors.Plecase de mult, iar eu imi visasem viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu