Despre priviri

Mi se tot ivesc in cale oameni. Da, stiu, tot timpul ti se ivesc in cale oameni, dar eu vorbesc despre oamenii a caror privire iti ramane in minte mult timp, a caror privire iti schimba intr-un fel sau altul viata. Sau care  te face sa-ti schimbi viata. Imi doresc sa cunosc oamenii. Fiindca fiecare om in parte are undeva, ascunsa, acea privire. Ceva din povestea lui te priveste si-ti spune ca tu poti sa faci totul altfel.
 Privirea femeii aceleia, cu ochii in lacrimi, vorbind despre cum viata sa si-a pierdut undeva pe parcurs sensul, imi staruie in minte. Ochii verzi, atat de obositi, asteptand sfarsitul, dorindu-si-l, m-au facut sa ma gandesc pentru un moment la viata mea. La toate tampeniile care imi acapareaza viata. Cat de insignifiante, imature si lipsite de sens par, in comparatie cu gandurile femeii acesteia, plangand de fericire la vederea portocalelor pe care i le-am adus si la imbratisarea pe care am schimbat-o. Mica, chiricita sub anii ei si sub povara tuturor vietilor pe care le-a atins, am cuprins-o usor, abia simtindu-i trupul. E ironic sa traiesti o viata doar ca sa ajungi de unul singur la sfaristul ei. Tu, necunoscut tie, atat de departe de trupul tau inutil. Si atunci? Ce facem? Ne scufundam in noi, intr-o renuntare absoluta sau...? Daca in noi gasim sensul lumii, ajungem sa o cunoasteam, cum Husserl sustine, atunci da, am putea face asta. Si daca totusi nu e nimic acolo? Din ce suntem facuti pana la urma? Ce e cu lumea asta? Pentru ce respira? Ca sa ajunga singura in fata casei, la apus, asteptand o imbratisare, un zambet? Atunci ne inconjuram de oameni si daca ei pleaca plecam si noi? Parea atat de invechita melancolia si nostalgia negasirii unui sens al vietii incat am uitat de ea. Dar privirile o fac sa capete sens. Poate scopul vietii e sa-i cautam un scop. Sau sa o traim oricum, indiferenti la acest detaliu. Sa o traim ca si cum ar avea unul, un scop misterios pe care nu-l vom afla niciodata. Imi place felul in care viitorul e atat de plin de necunoscut. Necunoscutul nu inseamna nimic. Necunoscutul inseamna orice. Necunoscutul inseamna Totul.  E la fel poate si cu viata. Scopul ei e oricare sau fiecare lucru din viata are un scop. Poate e mai in regula sa credem asta.
Dar privirile nu dureaza. Uitam. Nu e in firea noastra sa ramanem marcati pentru mult timp de ceva anume.  Viata cotidiana are capacitatea asta absolut stupida de-a ne acapara mai mult decat ar fi necesar. Ajungem din nou noi fata in fata cu noi, absorbiti de propria privire din oglinda. Lumea continua si privirile celorlalti nu ne ating. Daca scopul vietii asteia e sa privim oamenii si in ei sa gasim lumea reflectata in toate felurile posibile si asa sa o intelegem?