luni, 5 noiembrie 2012

Tacerea muntilor

Am incercat azi sa scriu ceva din ceea ce am simtit ieri, sa incerc sa imortalizez cumva senzatiile noi pe care le-am cunoscut. Sa prind in scris toate gandurile care m-au fulgerat si felul in care lumea parea atata de la locul ei si de asezata. Nu am reusit. A iesit un text mediocru, care nu avea niciun fel de continuitate. Sau poate faptul ca frazele nu veneau spontan si nechemate de mine mi-a dat impresia de trunchiere. Inca o data mi se confirma ca nu pot scrie oricand vreau. Si acum inca propozitiile curg greoi.
Deci despre ziua de ieri. Zi insorita de duminica. Am ales sa ne plimbam putin prin munti, prin ceva sate uitate de lume care, desi cunoscute, par mereu altfel. Of, nu sunt un bun povestitor. Ideea e ca muntele ma schimba. Iubesc marea. Dar marea e usuratica. Marea e pentru doi. Marea e libertate. Marea e un fel de a uita lumea, aflandu-te in lume. Nu stiu, marea e orizontul acela indepartat, punctul acela nemarginit cand apele saruta cerul. Dar muntele e tacere. Muntele e singuratic intr-un mod atat de arhaic. La munte, e lumea la originile ei. Mi-e greu sa pun totul in cuvinte. Am cateva imagini care persista de ieri incoace. Un cort, deasupra lumii si jos, vaile invaluite in ceata. Oamenii muntelui. Un traseu anevoios si apoi ultima frontiera, cerul. Paduri strabatute piezis de raze de lumina. Un cal pe o pajijiste intinsa, norii si nimic altceva. Un zmeu rosu ridicat departe in cer. Din nou oamenii muntelui. O groaza de poze si bocanci rupti. Nopti nedormite si stele puzderie. Chestii de genul mi-au venit in minte ieri, in timp ce, cocotata pe un platou, apasam obsesiv butonul declansatorului. Cred ca nu pot reda tot ceea ce am simtit in cuvinte, fiindca muntele m-a redus la tacere. Nu la modul la care un peisaj iti taie rasuflarea, dar la modul la care un colt de lume vrea sa fie al tau. Mi-au mai trecut inca o sumedenie de treburi prin cap, dar acum am ramas doar cu sunetul vocii mamei mele care canta in pustietatea aceea magnifica.
Ieri am simtit prima data cat e de intinsa lumea si faptul ca eu sunt pur si simplu prea marunta sa o pot cuprinde pe toata asa cum mi-as dori. Dar voi continua sa cred ca o pot cuprinde, fiindca altfel nu voi reusi sa o cunosc asa cum trebuie. Ieri mi-am pus o gramada de dorinte si mi-am dat seama cat de neinsemnate si stupide sunt toate intrebarile, toate problemele de zi cu zi. Mi-am dat seama tot acolo, pe platou, cum defapt viata poate fi in toate felurile deodata. In acele momente eram fericita, dar cunosteam 99 de motive pentru care sa nu fiu si pe undeva chiar nu eram. Si tot asa. Si apoi a mai fost chestia asta, faptul ca nu puteam vorbi. Ca agitatia si zgomotul meu de toate zilele au ramas undeva, in masina sau poate pe pragul de acasa. Si atunci, cum sunt definita pana la urma? Sunt asa sau sunt asa? Nu. Sunt in toate felurile deodata. Fiindca pana la urma viata ta inseamna persoana ta si tot ceea ce o atinge. Si ar mai fi inca un milion de chestii pe care muntele m-a facut sa le simt. Acum in minte imi rasare intrebarea: " E muntele sau doar faptul ca te gaseai intr-un loc in care nu ai mai fost niciodata?" Habar n-am. Cred ca amandoua. Dar cred ca felul cum viata hectica a oamenilor de azi a stat departe de acele locuri e ceva absolut specific muntelui. Cred ca ai nevoie de singuratate ca sa te descoperi.
Si desigur ca idealizez totul. Taranii de la care am cumparat cate ceva pe drum vorbeau la telefoane mobile si  din cinci case doua sigur erau case de vacanta. Pitorescul era pe a locuri mimat si "oamenii muntelui" nu mai erau chiar asa de...oamenii muntelui. Dar pana la urma crestele neumblate si linistea s-au conservat printre padurile defrisate si casele taranesti cu acoperisuri de tabla puternic vopsite in rosu. Si inca mai poti gasi cate un magarus care sa vrea sa-ti manance obiectivul in speranta ca o sa-l iubesti pe el mai tare decat pe calul ala  frumos pe care il alinti acum si care te priveste cu ochi mari. Ii intorci o privire la fel de mirata si usor speriata fiindca te gasesti fata in fata cu natura si nu stii cum sa nu o tulburi.
Candva o sa inalt acel zmeu si o sa ma trezesc in dimineti cu vai cufundate in ceata. Voi cunoaste oamenii muntelui si voi sta in liniste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu