sâmbătă, 8 decembrie 2012

Departe de infinit

Nu stii ce sa scrii. Cum sa pui totul aici, pe hartie? Stii doar ca e un tot plin, care sta sa se dezlantuie. Stii ca fericirea aduce lacrimi.
Si atunci? Poti scrie despre cum ochii ei i-au facut pe ai tai sa planga. Despre cum in mijlocul fericirii a intervenit viata si constientizarea atat de acuta a  faptului ca timpul, intr-un final, perceput subiectiv, e finit. Teribil de finit. Sau ai putea scrie despre ochii lui negri. Te-ai blocat. Nu ca un stop-cadru. Doar ochii negri. Punct.
Calci totul in picioare. Fara frica. Nu te inchide in cochilia ta. Dezavaluie-te lumii si nu lasa asta sa te afecteze in vreun fel. Zambeste-i fara sa-ti pese de faptul ca maine il vei fi uitat. Croieste povesti si nu trai viata din ele. Saruta-l si apoi lasa viata sa-si urmeze drumul.
Suntem mici si limitati. Fericirea vine la pachet cu un set de lacrimi si cu multa frica. Greu de cuantificat frica. Nemarginita? Poate.
Ai simtit ceva? Ciudat. Nu stiai cum e sa simti. Vrei ceva teribil de mult. Uneori te rogi pentru acel ceva. Il primesti. Il primesti si defapt altundeva te asteapta altceva. Ceva al tau. Crede in asta fiindca viata e despre a crede. In tine, in Dumnezeu, in dorintele tale. Se indeplinesc. Dar nu cum ai vrea tu ci cum e dat sa fie. Liberul Arbitru se ia de mana cu Destinul. Danseaza. Uneori conduce Liberul Arbitru. De cele mai multe ori conduce Destinul fiindca noi suntem prea limitati pentru a ni-l crea. Liberul Arbitru e echivalentul Norocului si Norocul e plictisul Destinului.
Scrii in momente triste. Uiti sa le consemnezi pe cele fericite. Ii uiti degetele desenand cercuri pe umarul tau. Ramai cu nimic. Cu greseala ireversibila de a fi ales aiurea. Ceva iti conduce mana si tiuitul din ureche se intensifica. Iti place starea asta. Nu stii exact ce scrii si iti imaginezi ca esti controlat de un alterego superior. Maine dimineata foile imprastiate nu-ti vor apartine tie. Scrii repede si cu toate astea nu poti tine pasul cu gandurile tale.
Fragmentele se amesteca. Cine scrie? Ochii negri te privesc si tu uiti sa iti mai doresti ceva. Cobori in lumea ta si te simti mic. Incerci sa inregistrezi totul in caz ca e ultimul lucru pe care il vei fi inregistrat.
Jubilezi. Strainii se aduna in jurul tau si tu te indragostesti de ei. Sunetul muzicii vibreaza si nu-ti mai amintesti mare lucru. Scrii si nu mai are rost. Sentimentul de infinit a trecut. Cand ai fost cel mai fericit in toata viata ta? Habar nu ai. Incepi sa te trezesti si scrisul devine mai coerent. Iti doresti sa nu-l mai recunosti fiindca doar atunci vei stii ca e al tau. Cine esti defapt? Ce ascunzi? Cate lucruri stii defapt si cate subconstientul tau le ascunde?
Nu poti scrie atat de repede. Te intrebi care e viteza transmisiei si procesarii informatiei din nebunia creierului tau. Iti imaginezi o autostrada si toate gandurile zburand deasupra ei cu viteza luminii. Iti place soarele. Visezi straini si simti infinit. Privesti cerul si tacerea te invaluie. Continui sa scrii. Prea incoerent, prea departe de tine. Te temi ca nu te vei mai intelege la un moment dat si apoi te vei pierde. Simti prea multe si trebuie sa te opresti. Iubesti monstrii din tine, dar nu si pe tine. E ceva gresit.
Iti amintesti ochii negri.Stupid. Iti mai amintesti inca un milion de chestii. Si iti amintesti tot ceea ce ai pierdut. Fiecare particica de viata pierduta. Auzi rasete si iti dai seama ca oamenii sunt formati dintr-o infinitate de atomi. Stele plutesc deasupra ta si tu vezi pamantul departe, stralucind. Si el e infinit si tu esti mic. Si iti place sa visezi infinit. Si iti place sa fumezi. Si iti place sa scrii in miez de noapte cand tot ce ai esti tu si tot ce ai e melancolia. Fiindca nu e niciodata tristete. E mereu melancolia lucrurilor pe care nu le-ai putut salva. Nu poti opri timpul. Puterea asta inexistenta te ingrozeste. Developezi pozele despre oameni si nu afli nimic. Vrei sa cunosti oamenii si nu stii cum. Te ingrozesc. Ii iubesti atat de mult pe cat de mult te ingrozesc. Te scufunzi in cochilia ta. Dar nu conteaza fiindca tu esti tu si nimeni altcineva nu te poate salva. Scrisul poate. Ai invatat asta. Iubesti literele asa cum ar trebui sa te iubesti pe tine. Nu te cunosti si iti place sa te surprinzi. Traiesti in tine si prin tine si esti de neoprit. Scrii mereu si mereu si de cele mai multe ori nu stii ce scrii. E ca si viata. E nevoie de timp ca sa stii ce traiesti.
Vrei sa iei frica la bataie. Vrei sa-i alergi amicii si sa-i lovesti. Vrei s-o inveti sa-si paraseasca trupul infirm si contagios. Prinzi curaj. Curajul nu e opusul fricii. Frica se opune fricii si tu habar n-ai ce inseamna asta. Ce mai conteaza? E noapte si ochii tai sunt uscati si vrei sa opresti timpul. Si ceasul ticaie si ochii negri sunt departe si stii ca n-ai sa-i mai vezi. Nu-ti pasa. Nu e ceva care sa te marcheze. Nimeni nu detine atata putere cat sa te atinga. Esti infinit si puterea infinita e doar un concept.
Scrii si frazele isi pierd sensul. Nu ai reusit sa scrii defapt nimic. Vrei s-o iei de la capat dar multumirea de sine iti arata limitarea.
Iti suna un cantec in cap foarte indepartat, aproape neverosimil. Nu stii despre ce vorbeste, dar iubesti ritmul muzicii fiindca in sfarsit poate exista ceva infinit. Vrei sa te opresti, dar ritmul iti suge sangele. Nu mai simti nimic din nou. Esti iar tu. Scrisul tot nu ti-l recunosti. Abia vezi si stii ca defapt "eu" a plecat si nu se mai intoarce. Nu ti-a furat insa nimic. Doar coerenta. Nu aveai nevoie de ea oricum fiindca nu e o caracteristica a lucrurilor reale. Destinul nu e coerent, deci nimic altceva nu e. Asa e logica ta.
Uiti ochii negri. Ii uiti chiar inainte sa ninga si nu doar ca-i uiti, dar pur si simplu nu ti-i mai amintesti. Ce simteai? Dar ai simtit ceva. Cat de ciudat e asta. Ai plans si faianta rece nu te-a ajutat. Iti stergi asta din cap. Te ridici. Raspunzi la mesajul tampit. Uiti. Nu mai vrei un sine stabil si doar al tau. Infinitul te-a ametit si muzica te-a drogat. Lasa lumea sa se rezume la ea insasi si limiteaza-te. Infinitul e defapt Totul. Nu suntem nascuti sa cunoastem Totul. Inca nu stii de ce suntem nascuti.


(amestec de ganduri si amintiri)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu