Vad in intuneric

Chiar in momentul asta ne invartim. Ne invartim cu o viteza pe care nu as stii sa o spun, dar oricum e fascinant. Soarele a apus chiar acum in fata mea. Unde a rasarit? Incerc sa fac un calcul si imi dau seama ca nu stiu. Cine il priveste? Cine se saruta pasional la vederea lui? Cine il primeste cu bratele deschise si se bucura ca a mai supravietuit unei nopti incerte?
E cineva sa-mi raspunda la toate aceste intrebari? E cineva care se intreaba cine l-a privit apunand? Te salut de aici, de langa marea mea iubita si iti spun ca nu stiu cine sunt. Sunt persoana care trage prelung din tigara si care crede ca vine de undeva din Polonia. Ca acolo s-a nascut. Mai departe de atat nu stiu.
M-am blocat aici. Nu simt nimic si nu vad decat cerul. Nu vad decat marea. Vad infinitul. Calatorim prin Univers. Universul cui? Al oricui. Mi s-a terminat tigara si nu o voi mai aprinde pe a treia fiindca trebuie sa plec. In lume. Sa ratacesc in continuare. Mereu. Nu ma voi opri fiindca nu sunt facuta sa ma opresc. Nu sunt facuta pentru nimeni si nimic. Sunt doar a mea. Necunoscuta mie, desigur. Tu, strainule care te intrebi cine a vazut soarele apunand in timp ce tu il priveai rasarind, tie iti apartin in totalitate. Nu te voi gasi niciodata fiindca nu vreau sa te gasesc. Ratacesti intr-o directie si eu trec exact pe langa tine, te ating si merg mai departe. Simt seara venind. Simt cum vad tot mai putin si cand nu mai e lumina atunci vad din nou. Sunt nori pe cer. Sunt nori care vin de nicaieri si se indreapta spre nicaieri. M-am nascut dintr-o celula si asta ma innebuneste de placere. Am fost o celula. Acum sunt Eu. Celula complexa, crescuta in toate directiile. Nu sunt infinita. Nu sunt nimic din ceea ce credeam ca sunt.
Gata. Ma opresc. Am pornit sa alerg spre nicaieri.

Ingo

Ma vars in tine cu totul si iti inund trupul inalt si tu nu observi. Ma trec fiorii atunci cand ma lovesc usor de peretii organelor tale si eu in tine sunt ametita de tine. Nu-mi gasesc foarte clar cuvintele si asta ma frustreaza. Simt un ghem imens in mintea mea si cuvintele l-ar putea desfasura, l-ar descalci. Dar ar fi prea usor.
Nu intelegi ca sunt in tine. Refuzi pur si simplu sa intelegi. Iti continui viata in laboratorul tau cu muzica si eu nu ma pot realcatui odata imprastiata.
Asculta-ma putin. Doar un minut opreste-te din alergarea ta oarba inspre utopii si antiutopii si priveste-ma. Ma dezbrac acum in fata ta. Bisturiul bunicului meu taie incet in carne si imi scot inima din piept. Imi doream sa tin o inima batand in mana si iata-ma acum, cu propria inima, cu maflormatia ei, zabatandu-se usor. Ti-o intind. Citeste-o!
In seara asta nu te iubesc. In seara asta cred ca as putea inceta sa te iubesc. Cred ca m-as putea opri sa-mi traiesc viata cu rezerva ta de oxigen. Te-ai simtit vreodata singur? Singur, dar prins in ceva inexplicabil. E stupid sa stai in mijlocul strazii goale si sa te simti inlantuit cand in jurul tau e doar universul. Te incolacesti in jurul meu si ma simt singura. Ma gadili usor in locul acela de langa umar si refuz sa rad fiindca in seara asta nu te iubesc.
Nu poti sa-mi furi viata. Refuz. Refuz sa ti-o dau. Nu rade...stiu ca ti-am dat-o de buna-voie, dar te rog, lasa-ma sa cred ca inca imi apartine. Simt un nod in gat. Nu intelegi ce scrie acolo. Iei bisturiul si o diseci, stangaci, nepriceput. E un labirint acolo si e evident, dupa expresia fetei tale, ca nu ai mai dat peste vreo alta asemenea inima. Peretii labirintului sunt imensi, dar tu esti deja in el. Erai acolo de la nascarea lumilor si nici macar nu stiai.
Poftim? Te simti singur in el? E din cauza ca in seara asta nu te iubesc.

5x8

In fine pot scrie. Simteam in ultima vreme cum se aduna ceva in mine si cred ca asta e momentul in care voi reusi sa inteleg despre ce e vorba. Vreau sa scriu despre tine. E groaznic de important sa scriu despre tine fiindca e singurul in mod in care te pot tine captiv, daca vreodata vei vrea sa pleci. Ma intorc si te privesc si lumina dupa-amiezii ploaioase iti lumineaza chipul adormit. Cine esti defapt? Stau de multe ori si ma intreb daca chiar esti acolo. Cum pot stii asta cu siguranta? Ma ridic si ma asez langa tine. Iti trec o mana prin par si asta ma asigura ca esti real. Te misti putin si imi iei mana intr-a ta. Nu. Trebuie sa-mi dai mana inapoi ca sa pot scrie.
Te-ai intors aseara tarziu si te-ai strecurat in pat fara sa zici nimic. Nu m-am trezit.
Am nevoie de tine, dar nu inteleg prea bine de ce. In ce fel am nevoie de tine?
M-ai intrebat ieri despre gandurile mele, despre convingerile mele. Te-am privit si in momentul ala tu ai stiu ca sunt goala pe dinauntru.
Incerc sa ma vad prin ochii tai si ma intreb daca sunt reala asa cum ma vezi. Daca intr-una din diminetile astea te vei trezi si chipul meu iti va fi strain? Pe undeva, tu ma creezi, tu ma faci in ceea ce sunt. Dar care sunt eu, cea reala? Cea pe care o vezi tu, pe care o visezi sau eu, sinele meu cunoscut?
Vreau sa-ti spun ca nu mai cred in nimic acum. Ca viitorul mi l-am inchis in plame, l-am strivit. Inaintam, calcam viitorul in picioare si acel viitor batatorit e trecutul.Trecutul e doar un viitor cunoscut. Clipa aceasta, "clipa" deja e devenit trecut.
Imi place sa invart timpul pe degete. Imi place sa stau in maini si sa-l privesc asa, invers. De ce acum nu cred nimic? Ce ma face sa cred? Ce ma face sa ma gandesc la ceea ce ma gandesc? Ce ma face sa ma gandesc la intrebare " ce ma face sa ma gandesc la ceea ce ma gandesc?"?
Ti-ai scris cartea ta de convingeri si nu ma lasi sa o citesc. Stiu ca ai scris-o fiindca te aud noaptea batand la masina de scris. La masina mea de scris. Crezi ca nu stiu?
Noaptea, uneori, ma fac mica de tot si intru pe sub pielea ta. E ciudat. Inima iti pompeaza sangele grozav de tare si ma deplasez extrem de greu pana la creier. Dau mana cu Rov, acolo, la intrare. Ah, dar tu nu il cunosti pe Rov. Nu conteaza. Rov imi zice mereu: "Nu sta prea mult", dar e de prisos. Zidruile din jurul gandurilor tale sunt imense. Observ dupa colt ideea aceea despre corp si sine pe care mi-ai spus-o de dimineata si e stinghera. E julita si zidul e spart intr-o parte, aproape insesizabil. A iesit de acolo, din lumea din spate si sta in fata mea, iar eu o ating usor. Aud ceva, ca un bazait electric si stiu ca esti tu, compus din ganduri. Numai ganduri suntem la sfarsit.
Nu stiu cum sa trec zidul. Am senzatia ca daca as incerca el ar mai creste si tu nu ai mai fi langa mine. Ma intorc resemnata in pat. Dimineata imi povestesti un vis ciudat si nu ma recunosti in el.
Cum sa-ti spun ca tu ai umplut nimicul? Ca tu ai dat o forma acelui Tot? Sa-mi frang zidurile? De prisos. Ai reusit sa le frangi noaptea trecuta. Imaginea ta, cu floarea de soare in mana la poarta sufletului meu m-a lasat fara suflare. Nu te auzisem venind. Si tu nici macar nu crezi in suflet.

Amalgam (fara sens, desigur)

Ma fascineaza obscuritatea felului in care gandim. Felul in care o idee se fabrica pe sine. Simt uneori un curent ciudat in mine si atunci e momentul in care sunt pe cale sa dau nastere unei idei. Intai o simt si o stiu pur si simplu. Nu prea pot descrie treaba asta. Ideea nu are cuvinte, nu are o voce. A rasarit si imi asteapta limbajul ca sa rupa placenta sa de stele. E teribil lucrul asta. E fascinant si de neinteles de unde rasar ele, ideile. Si gandurile. E vreo diferenta? Pana la urma o idee formulata cu vocea omului din capul tau e un gand.  Atat. Ah si acea voce...daca stai sa te gandesti bine, nu auzi nimic defapt. Cum suna ea in realitate? Ce auzi defapt?
Iti dai seama la ce nivel microscopic se produc toate astea? Iti dai seama ca toate marile idei s-au produs la nivelul unor butoni terminali ridicol de...de microscopici?! Nu cred ca marea intrebare e pusa corect. Nu: "De unde venim?", dar: "De unde vin gandurile noastre?" Deoarece gandurile noastre suntem noi.
Curentul provocat de nasterea unei idei ma sperie. E extrem de fragila acea idee, acea forma nerostita. Daca nu exista cuvinte pentru ea? Daca o sa-mi aleg cuvintele gresit? E ca si cum cineva mi-ar da o dictare intr-o limba necunoscuta si eu ar trebui sa scriu perfect. Simt cum ideile nu vin din mine. Eu cred ca Nimicul inseamna defapt Totul. Nimicul poate fi orice. Ideile se nasca din Nimic. Asa trebuie sa fie. Asa se simte. Dar Nimicul ala care suna atat de sterp e un Tot pulsatil. Dar de ce sa nu o intorc altfel? O sucesc putin la dreapta si functioneaza in felul asta: Nimic inseamna Tot fiindca ideile se nasc din Nimic. Daca Nimicul ar insemna nimic, atunci de unde idei? Desigur, s-ar putea ca ideile sa chiar aiba o sursa concreta, cineva sa gaseasca un spatiu fizic, vizibil in creier de unde, printr-o fanta, sar idei si arata ca fumul.
Scriitorul scrie in van. Scriitorul scrie nimanui. Scriitorul traieste cu credinta ca acolo, undeva, exista cineva care canta aceeasi simfonie cu el. E ca un copil singuratic care are totusi siguranta ca undeva, un prieten il asteapta. A comunica inseamna "a intra in simfonie". Necunoscutul asta, Daniel Bougnoux, peste care am dat intamplator in periplul pentru mai mult decat ceva, a dat voce unor ganduri aiurea. Scriitorul scrie nimanui, dar ceea ce scrie nu poate exista fara un cititor. Cui i se adreseaza romanul X? Pai, de buna seama unui cititor oarecare. Cititorului universal, empiric. Eu i-as zice impersonal. Cititorul fara de masca. Dar nu. Scriitura se adreseaza celui cu care rezoneaza. Cititorul capata brusc o personalitate atunci cand rezoneaza cu textul din mainile sale. Oricine poate lua cartea X in mana si s-o citeasca. Dar cum stii ca o chiar citeste? Cititorul e si el un singuratic, dar unul fericit, fiindca isi tine sufletul pereche in maini si il citeste.
Scriitorul e un necunoscut care isi scrie sufletul. E un aventurier extrem, fiindca isi vara sufletul in lume si nu se teme ca ar putea fi calcat in picioare. Desigur, scriitorii sunt putin curiosi si vor sa simta cum e sa fii calcat in picioare. Si apoi, eventual, sunt masochisti, fiindca nu se mai opresc din scris.
Suntem interconectati la un nivel inimaginabil. Rezonam intre noi si apoi rezonam cu totii la unison. Cartile vorbesc despre asta.
Am un borcan in care cresc idei. Le arunc acolo, nou nascute fiind, si le las intre ele. Ah, da, evident ca se devoreaza, dar in mod surprinzator nu mor, ci continua sa dea nastere altor idei. Nici macar nu mai au nevoie de butonii mei terminali. Poate ca cineva, ceva, ne devoreaza metafizic si de acolo vin ideile. Poate suntem doar o idee in borcanul cuiva mai mare.

Labirintul

Inaintez cu greu. Nu vad nimic in fata mea, dar asta e ceea ce ma face sa inaintez.
Ma izbeste, in linistea demonica, sunetul unui cimpoi si simt forma unei lumanari in mainile mele. O aprind fara sa stiu cum si imi dau seama ca in momentul in care necunoscutul a prins forma, abia atunci a devenit necunoscut. Nu stiu unde ma aflu, dar infinitatea de fire, de legaturi, de unde de curent luminoase ma sperie si ma opresc din mers. Ating o sinapsa. Vad cum cineva, un oarecare, tresare infrigurat, undeva pe varful unui munte. Ating o alta sinapsa si il vad cum se scarpina usor dupa ureche.
Incerc sa vorbesc, dar nu aud decat suntetul cimpoiului reverband in peretii aceia goi. Am uitat sa va spun ca acolo unde sunt e intuneric, dar un intuneric luminos. E un fel de cosmos neuronal, splendid, dar prea incalcit ca sa il inteleg. Vad neuroni murind si sunt sigura ca arata ca o supernova. As putea cauta printre praful ramas in urma lor gaura neagra din centru si sa ma scufund in ea. Nu are sens. Nu pentru asta sunt aici. Sunt aici fiindca masa asta care pulseaza in jurul meu are o logica proprie si eu fac parte din ea.
Ma asez printre axoni si imi trec milioanele de degete peste fiecare dintre ei si reusesc sa ating prea putini. Vad imagini cate degete am si toate sunt despre acel om necunoscut facand gesturi banale. Ma plictisesc repede. Ciupesc un axon. Ceva s-a cutremurat in omul meu si incep sa ma intreb daca nu cumva eu sunt cea care il controleaza. Ma ridic si ma indrept spre zona aceea indepartata, extrem de luminoasa si de intunecoasa in acelasi timp, un fel de Soare inghitit pe jumatate de Nimic. Nu stiu cat timp a trecut, dar atunci cand degetele mele ating acei neuroni, cand unghiile mele zgarie sinapsele, omul se chirceste de fericire si uita cine e. E fericire, dar il doare. Nu stiu cum stiu asta. O stiu, asta e tot. Ma opresc o secunda, doar o secunda, si omul inceteaza sa mai creada in ceva, inceteaza sa mai traiasca in vreun fel anume. Deci undeva, ceva, il controleaza. In afara de mine.
Inca nu am aflat cine e acel cineva. Sunt atat de pierduta in labirintul creierului lui, in amalgamul sau de ganduri pe tot eu le generez, incat nu incerc macar sa scap. Imi imprastii omul prin lume si il vad cum e controlat de cealalta persoana pe care am ajuns, prin om, sa o cunosc.
Eu sunt omuletul din mintea ta, din capul tau, mai exact si atunci cand eu cant la cimpoi tu dansezi. Adica traiesti, faci tot ceea ce faci. Esti splendid cand dansezi. Imi faci cosmosul sa explodeze atunci cand esti tu. Atunci cand esti foarte constient de tine. Dar ceva imi scapa. Tu imi scapi cred. Imi spui cum ca eu nu te fac real, eu te fac doar om. Celalalt te face fiinta. Nu stiu ce intelegi prin asta, dar e un razboi intre mine si el de cand ai inteles lucrurile astea. El castiga, fiindca in lumea de afara el cumva ghiceste o alta lume. Si tu nu stii cine esti si la un moment dat iti cant un cantesc si iti dai seama ca tocmai asta iubesti la tine. Esti ca si intunericul. Nu esti nimic, dar esti orice. Rau si bun, nu rau sau bun.
Daca ma voi intalnit cu celalalt, voi face dragoste cu el. Nu vei afla cine esti, vei stii cine nu esti. Apoi te vei naste sunt un alt Soare.

Poe

Statea si privea indelung cerul, mai ales in noptile senine. Isi zicea ca daca ar privi destul de intens, ar putea sa intrezareasca stelele atatea cate sunt ele, chiar si cele care abia palpaie. Isi va obisnui privirea cu intunecimea cerului si ele vor aparea tot mai multe si mai multe. Apoi, cand ele se vor intrezari si va simti cum ochii ei nu le pot cuprinde pe toate, va stii ca defapt nu erau acolo. Ca erau holograme, negative ale celor vazute la prima vedere, imprimate pe retina si convinse apoi de creier sa para reale, sa se proiecteze pe tot cuprinsul cerului.
Dar daca treaba asta nu se intampla doar cu punctele acelea luminoase pe care nu le cunoaste nimeni cu adevarat? Daca defapt nu suntem atatia oameni aici, impreuna, si unii dintre noi suntem doar negativele altora? Poate asa e cu generatiile pana la urma. Nu suntem entitati de sine statatoare, nascute din nimic. Suntem copii copiate la infinit ale stramosilor. Asta i se parea ca e o analogie buna pentru stiinta. Dar isi dadea seama ca metafizic mergea mai departe. Existam sau suntem doar imaginatia cuiva dintr-un alt univers? Daca e asa, inseamna ca tot ce noi ne imaginam traieste, prin noi, in alt univers. Dar avem totusi puterea asta? Ne folosim creierul la o capacitate moderata, daca nu chiar infima. Ce s-ar intampla daca l-am folosi la capacitate maxima? Ar da nastere unor alte lumi? Daca despre asta e vorba? Nu, nu putem crede ca am putea fi zei sau dumnezei, doar ca nu stim cum sa fim, nu avem capacitatea sa fim.
Pana la urma dilema e: cum stim daca existam? Suntem creati de fiecare persoana care ne cunoaste. Suntem pentru fiecare altceva. Crezi ca te cunosti. Dar daca nu esti decat o imagine a unui alt eu al tau? Si el la randul lui e o imagine a unui alt eu? Si alterego-urile continua la nesfarsit. E frumos. Suntem suma de oameni intalniti inmultita cu suma de alterego-uri. Si putem adauga jocul de imaginatie a lui Dumnezeu.

A opta sambata

Tu, cititorule, ma opresti sa scriu. Tu ma faci sa imi pun o mie de intrebari, dar la care sa nu vreau sa raspund. Ma tii de mana, in acelasi loc si marea imi atinge varfurile degetelor si fluxul ne poarta de colo-colo, dar ajungem in acelasi loc la reflux. Ne dam seama ca defapt nu ne miscasem deloc.
Lasa-ma sa scriu despre toate astea. Nu ma mai inlantui. Lasa-ma sa plec in jurul lumii si sa nu ma mai intorc. Sa vorbesc cu oamenii. Sa le spun despre tine si prin asta tu sa cunosti toti oamenii.
De ce nu pot scrie? Vreau sa stiu ce simt. Nu vreau sa scriu despre ceva ce imi imaginez. Vreau doar sa imi invelesc sufletul in foi ingalbenite, el sa se imprime pe ele si apoi sa il citesc

Avion de hartie

Trebuia neaparat sa scriu fiindca aveam senzatia ca altfel as exploda. Un nou milion de lucruri se adunasera in mine si era muzica si era primavara si era infinitate si era fericire si le-am pierdut sirul. Era inutil sa le numar, la fel de inutil pe cat e sa te apuci sa numeri infinitatea de numere cuprinse intre zero si unu. Cumva trebuia sa le exprim. Trebuia sa-mi vars intestinele sufletului si trebuia sa le astern pe foaia aia ingalbenita care a indurat atatea. Foaia ma cunostea, foaia imi cunostea fiecare adancitura, fiecare sambure de minciun, fiecare gand. De unde vin gandurile? Vroiam sa cred ca vin de undeva de foarte departe, poate dintr-o alta viata, poate din cupa unui crin. Sau poate vin de undeva din noi si atunci am fi limitati si nu imi placea sa-mi imaginez cum am arata asa, limitati.
Asa ca trebuia sa scriu, dar nu stiam cu ce sa incep. Trebuia sa imortalizez in secvente scurte de litere alaturate fara sens toate zvacnirile acelea, toate acele lucruri dureros de minunate care mi se perindau prin fata ochilor. Imi sunau in cap versuri, cuvinte si ele ma defineau si asta ma innebunea fiindca erau deja scrise si eu nu puteam veni cu nimic nou. Eram speriata, groaznic de speriata, fiindca imi tineam fericirea in palme si fericirea asta venea de nicaieri, nu o creasem, nu muncisem pentru ea. Daca fericirea nu era fabricata de mine din lucruri marunte atunci nu aveam incredere in ea. Credeam ca e o naluca care ma invaluia si ma innebunea si brusc disparea si eu ramaneam singura cu o mica bucatica din mine. Restul bucatelelor ar fi fost imprastiate in lume si bicicleta mea nu ar fi rezistat sa bata toate drumurile lumii ca sa ma refac, sa ma regasesc. Mi-ar fi trebuit o viata intreaga pentru asta. Nu era suficient. Asa ca am lasat fericirea in pace. M-a inundat. Mi-a otravit sangele. Milioanele de bacterii alaturi de care convietuiam erau infestate si produceau tot mai multa fericire. Au avut grija sa nu ma sufoce sau sa-mi faca prea mult rau, dar nu reuseau sa tina in frau prea bine toate micile artificii de izbucneau in mine. Eram aproape terminata. In fiecare dimineata soarele rasare si muzica imi rasuna in urechi. Aveam nevoie de un aparat foto, un Polarioid, pentru poze instant pentru toti oamenii care imi zambesc pe strada, pentru domnii in varsta care imi tin usa deschisa la universitate, pentru chelnerita fara un brat care imi servea ceai in fiecare dimineata, pentru domnul acela de duminica, din timpul slujbei caruia am vrut sa-i dau bratul meu sa se sprijine de el, dar mi-a fost teama, fiindca vocea sopranei si orga alaturi imi inmuiasera picioarele si adevarul e ca nu as fi putut sa-l sustin. Vroiam sa nu ratez nicio secunda si stiam ca aparatul foto era inutil, fiindca sentimentele din spatele pozei nu puteau fi cuprinse si pana la urma sentimentele sunt cele care definesc fiecare moment si il fac in ceea ce are sa fie.
Nu imi placea felul in care timpul trecea. Stateam in mijlocul drumului si pentru o vreme alergasem alaturi de timp, tinusem pasul cu el. Apoi incetinisem fiindca maratonul ma epuiza si eu nu aveam rezistenta. Asa ca eram prinsa in mijlocul drumului si timpul trecea fulgerator pe langa trupul meu si uneori ma clatinam si atunci imi ridicam ochii din pamant si zambeam. Uneori incercam sa-mi misc un picior, sa fac un pas in fata, dar aproape imediat un nou val de timp trecea cu viteza luminii pe langa mine si ma prabuseam in genunchi. Ramaneam cu capul plecat si simteam curentul pe care timpul il facea si ma infioram. Ma strangeam puternic in brate si nimic nu ma putea ajunge, dar nici eu nu pot ajunge nicaieri. Asa ca stateam pe loc, intr-un loc pustiu si de cele mai multe ori priveam clipele la care iau parte si cate o particica din mine se sfarama fiindca nu le puteam prinde in mana si tine acolo pentru ca mai apoi sa le pun intr-un borcan cu formol, printre carti, poze si colectii de cercei. Dar iubeam timpul. Asta era cert.
Asa ca voi chinui foaia pentru ca e singura care poate imortaliza clipele mele. Si vor fi rasete si muntele si corturi pe malul marii si vise si stelela care nu vom ajunge niciodata si degete impletite si un latrat scurt si alunecare fantomatica pe zapada si apropierea rapida a pamantului si coarda intinsa si imbratisari molcome si cantece de leagan si uneori vor fi lacrimi si strigate si tristete infinita, dar foaia mea rezista fiindca e facuta din toti copacii lumii atinsi de mainile tuturor oamenilor.

Eu si eu

- Ce e cu  plaja asta, Rov? De ce ne tot intoarcem aici?
- Inca nu ai inteles?
- Nu stiu daca vreau ca macar sa inteleg.
- Dar de ce pui intrebari atunci?
- Fiindca vin aici.
- Crezi ca timpul poate sta pe loc?
- Toate cartile alea pe care le-am citit ti-ar spune ca nu, treaba asta e imposibila si stupida. Iti dai seama, cartile alea spun ca timpul are o forma? Imi vine sa le spun: " Nu mai spune...". Dar pana la urma tot cartile m-au invatat sa cred ca orice e posibil. Asa s-au nascut ele. Asa ca eu cred ca viata poate face timpul sa stea in loc. Ceva marunt, ceva minunat de frumos in insignifianta sa il poate opri. Sau mai degraba poate prelungi o clipa la infinit.
- Ai trait vreodata ceva de genul asta?
- Am cautat mereu sa-mi prelungesc viata cu o clipa. Si am reusit de cateva ori.
- De cate ori?
- Rov, asta e aiurea. Am tot felul de listute cu diverse chestii, dar asta e ultimul lucru caruia i-as tine socoteala. Sunt adunate in mine clipele astea. Clipele din afara timpului iti prelungesc viata si sunt conservate apoi in tine. Frica in fata pericolului iminent, momentul dinainte saltului, un sarut, sala de asteptare a unui spital. Cred ca ele masoara infinitul...
- Stii ca asta e practic o aberatie, nu?
- Stiu, doar ca nu mai tin cont de stiinta atunci cand simt.
A stat o vreme sa se gandeasca.
- Crezi ca poti sa traiesti o viata intreaga din clipe de genul asta?
- Am fi infiniti, Rov si stii ca asta ne-ar asemui cu Universul.
- Si e o povara prea mare sa fii sora universului... Dar stai putin. Iubirea.
L-am privit surprinsa fiindca nu vorbea niciodata despre asta.
- Ce e cu iubirea, Rov?
- Asa se explica fapul ca nu iubim o viata intreaga...
- Dar iubim o viata intreaga!
Laba din spate i-a zvagnit nervoasa. Marea era linistita in acea zi.
- Iubim stelele, iubim stolul acela imens de pasari care dansa pe cer din dupa-masa asta, iubim fiecare trecator care ne zambeste. Iubirea, Rov, e zambetul nostru pana la urma.
- Dar iubirea e clipa prelungita la infinit si atunci...
- Suntem infiniti, dar intr-o anumita masura.
- Cum vine asta?
-Nu stiu. Rov?
- Da?
- Cred ca aud sunetul facut de trenul care se indreapta inspre mare.
- Cand te vei trezi dimineata, o vei putea imbratisa.

Timpul ceasului

Am vazut azi un ceas care mergea complet aiurea. Mi-am imaginat ca undeva, la miezul noptii, la trecerea dintre ani, in prima secunda din noul an, toate ceasurile se deregleaza. Timpul se innoieste si ceasurile sunt derutate. Nu stiu unde sa-si fixeze acele, inspre ce ora sa arate, habar nuau unde se afla si spre ce se indreapa. Nu se indreapta spre un viitor necunoscut, dar ratacesc aiurea prin timp. Ceasurile sunt grozave. Pot fi oricand, in orice vremuri. Imi place sa cred ca pe undeva ceasurile pastreaza in ele intreaga noastra istorie. Toate ceasurile din lume care functionau pe 11 septembrie au incrustate in mecanismele lor toate strigatele, toate sufletele indoite, sunetul avioanelor izbind turnurile, toate imaginile vazute prin ochii oamenilor care alergau si prin ochii nostri in fata televizoarelor. Au incrustate in ele lacrimile varsate, au in ele  solidaritatea lumii din acele momente. 
La miezul noptii ceasurile scapa de o clipa de sub control, se intorc la momentul lor preferat din istoria pe care au trait-o. Mi-am imaginat ceasul acela, pe care l-am vazut de dimineata, singur in sala aceea imensa, ticaind in linistea coridoarelor, in timp ce afara buze fericite se atingeau, brate se incolaceau intr-o imbratisare cruda si artificiile luminau cerul incleiat de ceata. Ceasul ticaia singur si s-a oprit la imaginea celor doua trupuri arzand ingemanate, in asternuturile scaldate in dragoste. Ramase acolo si uitase timpul. De atunci ceasul isi invarte acele in jurul acelor minute si priveste la infinit scena.
Ceasul tau cu ce e incrustat? Cate amintiri tine in el, cati ceasornicari i-au dictat istoria, ce timp arata defapt acele lui? E prezentul sau e aceeasi ora reluata in infinitate, incepand din prima clipa in care rotitele s-au invartit in interiorul sau? Poate ceasul tau a ramas la prima sa ora de viata, poate a inregistrat acea ora de istorie si o joaca in fata ta si tu nu stii asta si crezi ca traiesti in prezent. 

V.M.

Vreau sa ma dezbrac in fata marii din nou. Vreau ca marea sa ma imbratiseze intr-un val continuu,infinit si sa ma traga tot mai departe in larg. Ma scufund incet, rasucindu-ma in spirala spre adancuri. Parul meu imi gadila usor obrajii si nu reusesc sa intrevad fundul marii. In jurul meu se invarte o meduza, prea departe ca sa ma poata atinge. Intensitatea privirii mele in lumina difuza a adancului o indeparteaza. In urma ei raman stele.

Ii soptesc marii secretele mele si ea imi rapeste monstrii si ma lasa aproape goala. Imi tin sufletul in palma. Imi trec usor mainile peste arabescurile desenate de sentimente si ma mir ca un nou-nascut in fata luminii. Inainte sa ma descopar in totalitate, inainte sa ma inteleg, imi simt picioarele atingand ceva si ma vad aterizand pe varful unui munte. Norii se valatucesc la baza lui, dar cumva intrezaresc un sat de corturi acoperit de zapada. In sfarsit marea si muntele s-au intalnit, iar eu sunt legatura dintre ei doi. Ii dau drumul sufletului meu, iar el dispare in nori. Il simt undeva, jos, printre corturi. Ceva se loveste de el si eu tresar in locul lui. Simt o caldura ciudata si imi simt sufletul aproape.

- Eu sunt Ilici.

Vocea ramane fara trup. Simt in spate respiratia lui calda pe spatele meu gol. Nu ma intorc, iar sufletul meu se asaza la loc, in causul palmelor mele. Nu il privesc, dar simt cum un desen nou l-a incrustat si ma sperii, fiindca eu nu as fi putut desena asa ceva niciodata.

Ilici avea ochii mari, lunatici si era palid. Asta e tot ce pot spune despre el. Nu stiu nici felul in care parul sau plutea in jurul pometilor, nici formele corpului sau. Era inchis si nu stia incotro se indreapta. Nu era pasionat de nimic. Ii placeau oamenii. Ii placea sa ii priveasca de departe. Iesea uneori pe plaja si le construia vieti. Cred ca asta le facea bine, fiindca uneori refugiul in vieti imaginare sau in vietile altora face bine. Nu stia sa se opreasca. Ajungea sa-i dezbrace de tot, iar cand dadea de cele mai intunecate cotloane ale lor asta il innebunea de placere. Mergea pana intr-acolo incat trecea dincolo de viata. Trecea intr-un loc in care tot ce-i apartinea era acea voce din mintea sa care nara povestile tuturor oamenilor pe care nu i-a cunoscut.

Cred ca pe undeva le ghicea vietile si tot ce se intampla in spatele privirilor lor. Aduna in el toate vietile lor. Nu stiu daca l-am cunoscut vreodata pe el sau daca prin el am cunoscut toti oamenii. Era paradoxal.

Nu imi vorbea despre povestile altora. Era totul in interiorul lui si trupul sau ii prinsese interiorul cu totul. Era inconjurat si neajutorat si asta il inversuna. Asculta muzica la nesfarsit in cortul sau acoperit de zapada. Ca si cum undele sonore ar fi putut sa-l ajute. Dar el nu cauta nici macar ajutor. Privea lumea si asta cred ca era de ajuns, desi el nu o recunostea.

Imi amintesc rasul sau intr-o dimineata de mai. Lumina venita de sus inconjura iesirea din cort si se simtea in aer miros de ceai verde. Imi croia povestea si a izbucnit pur si simplu in ras. L-am privit si mi-am dat seama ca trupul sau parea cumva armonios. E singurul moment in care i-am ghicit forma trupului pe care acum am uitat-o. A fost si singura data cand l-am facut sa rada.

Nu stiu povestea mea. Povestea lui despre mine. Stiu doar ca e foarte scurta. A terminat-o repede si a inceput o alta atunci cand eu m-am intors pe plaja. Nu stiu intre care doua povesti m-a cuprins. Uneori am senzatia ca inca ma scrie si uneori vreau sa-l revad. Cat timp eu strabat lumea, el inca ma scrie. Imi imaginez uneori ca atunci cand se va opri va fi fost dintr-un motiv banal. Hartia i se va fi terminat sau lumanarea se va fi stins. Sau voi fi aparut in fata lui, dezbracata de tot. 

Ilici e marea.

Ah, inca imi amintesc ciudat de clar respiratia sa pe spatele meu gol.

Incalzirea globala

Mi-a venit in minte imaginea asta. Pamantul e inconjurat de o foita de panze de paianjen. Ca un strat usor de puf. Stratul ala tine de cald pamantului. Pamantul e ca un soi de ou imens, care sta sa eclozeze. Nu stiu ce inseamna asta.
De unde panza de paianjen? Sufletele noastre sunt legate de noi printr-o panza de paianjen. Calatorim. Nu mergem in vacanta, dar calatorim. Mergem peste tot si cunoastem oameni. Mergem pe drumuri neumblate si trasam carari noi. Vorbim cu oamenii. Urcam munti si ne scufundam in mari fara de capat. Respiram respiratiile altora si cautam nimicul. Imprastiem peste tot transpiratie, saliva, sperma, dar cel mai important e faptul ca ne imprastiem sufletul. Lasam o bucata in mijlocul ruinelor din Cambodgia. Inca una la granita cu Koreea de Nord. Alta pe fundul oceanului. Ne intoarcem acasa. Din trupul nostru ies panze de paianjen care ajung in mijlocul ruinelor din Cambodgia, la granita cu Koreea de Nord si pe fundul oceanului.
Foita de panza de paianjen e formata din bucatile de suflet ale tuturor celor care calatoresc. Nu merg in delegatii, nu isi petrec vacanta in resorturi inchise ermetic. Calatoresc. Calatorul poarta in el iubire pentru oamenii pe langa care trece, poarta in el iubire pentru copacii sub a caror umbra se odihneste, poarta in el iubire pentru sunetul ritmic al trenului. Calatorul pleaca de acasa cu dorinta de a cunoaste lumea. Calatorul salveaza lumea intr-un final, prin iubire.
Am senzatia ca incalzirea globala se datoreaza calatorilor.

Teorii insuficiente

Muzica chiar este coloana sonora a vietii. Se intampla in momentele cele mai inoportune sa auzi o melodie si ea sa fie tangenta la sentimentele tale. Vreau sa imortalizez momentul acesta. Muntii in zare si noi impreuna. Focul arzand afara si muzica mergand incetisor. Am senzatia ca ne asteapta momente mari. Am senzatia ca abia acum incepe aventura noastra si ca ea va fi fara de sfarsit. Fiecare moment e un inceput. Viata e facuta din inceputuri. Inceputurile astea nu cred ca au capat in schimb. Se continua unele pe altele. Momentele curg de la sine. Nu se termina niciodata. Fericirea continua la infinit si se intersecteaza cu alte simtiri. Cred ca structura vietii din punct de vedere al continutului de sentimente se aseamana cu structura ADN-ului. Alternanta de guanine, citozine, timine si adenine. Tristete, fericire, agonie, extaz. Asa ca poate pana la urma viata iti ofera tot timpul sansa sa renasti. Viata iti scoate in cale lucruri neasteptate si ele scot tot ce e mai din tine si te lasa sfasiat. Un inceput continuu.
Asa ca imortalizez totul aici, noi impreuna pentru ultima data, incredibil de fericiti si groaznic de tristi deopotriva. Nu sunt momente perfecte, dar faptul ca sunt ale noastre le face atat de incredibil de frumoase. Am fost facuti sa ne intalnim aici si sa ne dam seama ca ne leaga lucruri pe care nu le intelegem. Suntem buni si rai si cel mai grozav lucru aici, in munti, e faptul ca ne iubim pentru asta.
Vreau sa ninga atat de tare incat sa ne acopere, incat sa stam unul langa altul si sa nu ne vedem. Sa ne soptim  secrete si apoi sa uitam ca am facut-o. Zapada il poarta pe Dumnezeu, la fel cum zapada din Kars a lui Orhan Pamuk il purta pe Allah. E Dumnezeul fiecaruia, fiindca fiecare credem altceva. Ne prindem de maini si ne tinem strans fiindca viata ne izbeste din plin ca un val, atunci in vara. Sarim peste el, dar imediat il urmeaza altul si apoi altul si mainile noastre slabesc putin cate putin. Ne despartim si fiecare o ia in alta directie. Ramanem cativa impreuna. Noi si dorinta de-a ne regasi cu totii, noi si regretul ca nu ne-am tinut mai strans de maini.




Soarele imi incalzeste usor fata. Imi zic ca nu am nevoie de nimic mai mult. Muntele in fata mea si linistea in fundal. Un muget usor de cal si cateva voci razlete. M-as putea obisnui cu toate astea. Sa fie totul simplu. Sa pictez lumina diminetii la nesfarsit, sa pictez razele filtrate prin aerul de iarna. Nu stiu sa fac asta in mod normal acasa. Galagia orasului nu ma invata asta. Vreau sa redau in picturile mele linistea. Voi trai o viata intreaga incercand sa pictez linistea.
Mai iau o gura de ceai si raman surprinsa atunci cand soarele rasare din spatele versantului. E imens si asa cum nu l-am mai vazut niciodata. Nu stiu sa explic de ce pare atat de diferit de soarele care imi bate in fiecare dimineata in geam. Stiu doar atat, ca intalnirea noastra din dimineata asta de iarna e noua, ca si cum ne-am fi intalnit pentru prima data. Oare la fel simte si un copil cand ochii sai percep constient lumina soarelui pentru prima data?  La fel se intamplase si in noaptea in care am ajuns aici si atunci cand mi-am ridicat privirea inspre cer infinitatea aceea de stele ma lasase fara cuvinte. Din mansarda mea vad arareori stele si in orice caz nu atat de multe. Nu am mai simtit niciodata ca stelele m-ar putea imbratisa. Imi amintesc si silueta muntelui invaluita in noaptea adanca si am senzatia ca atunci chiar am auzit un strigat prelung de cucuvea.
Despre asta e muntele. Si desigur despre tacerea mea. La munte pot fi singura. Nu am nevoie decat sa respir odata cu el. Am invatat asta cu mult timp in urma si acum eu si muntele suntem prieteni. Imi doresc ca odata sa fie muntele,marea si eu impreuna. Sa fim cu totii prieteni si sa ramanem in liniste, cufundati in noi insine. Eu si lumea, tinandu-ne de mana. Acum, in aceasta dimineata insa, muntele e suficient.


(cateva fragmente scrise in incercarea de a face un stop-cadru si a pune in ordine milioanele de sentimente care m-au coplesit din nou, acolo, in munti)