Timpul ceasului

Am vazut azi un ceas care mergea complet aiurea. Mi-am imaginat ca undeva, la miezul noptii, la trecerea dintre ani, in prima secunda din noul an, toate ceasurile se deregleaza. Timpul se innoieste si ceasurile sunt derutate. Nu stiu unde sa-si fixeze acele, inspre ce ora sa arate, habar nuau unde se afla si spre ce se indreapa. Nu se indreapta spre un viitor necunoscut, dar ratacesc aiurea prin timp. Ceasurile sunt grozave. Pot fi oricand, in orice vremuri. Imi place sa cred ca pe undeva ceasurile pastreaza in ele intreaga noastra istorie. Toate ceasurile din lume care functionau pe 11 septembrie au incrustate in mecanismele lor toate strigatele, toate sufletele indoite, sunetul avioanelor izbind turnurile, toate imaginile vazute prin ochii oamenilor care alergau si prin ochii nostri in fata televizoarelor. Au incrustate in ele lacrimile varsate, au in ele  solidaritatea lumii din acele momente. 
La miezul noptii ceasurile scapa de o clipa de sub control, se intorc la momentul lor preferat din istoria pe care au trait-o. Mi-am imaginat ceasul acela, pe care l-am vazut de dimineata, singur in sala aceea imensa, ticaind in linistea coridoarelor, in timp ce afara buze fericite se atingeau, brate se incolaceau intr-o imbratisare cruda si artificiile luminau cerul incleiat de ceata. Ceasul ticaia singur si s-a oprit la imaginea celor doua trupuri arzand ingemanate, in asternuturile scaldate in dragoste. Ramase acolo si uitase timpul. De atunci ceasul isi invarte acele in jurul acelor minute si priveste la infinit scena.
Ceasul tau cu ce e incrustat? Cate amintiri tine in el, cati ceasornicari i-au dictat istoria, ce timp arata defapt acele lui? E prezentul sau e aceeasi ora reluata in infinitate, incepand din prima clipa in care rotitele s-au invartit in interiorul sau? Poate ceasul tau a ramas la prima sa ora de viata, poate a inregistrat acea ora de istorie si o joaca in fata ta si tu nu stii asta si crezi ca traiesti in prezent. 

V.M.

Vreau sa ma dezbrac in fata marii din nou. Vreau ca marea sa ma imbratiseze intr-un val continuu,infinit si sa ma traga tot mai departe in larg. Ma scufund incet, rasucindu-ma in spirala spre adancuri. Parul meu imi gadila usor obrajii si nu reusesc sa intrevad fundul marii. In jurul meu se invarte o meduza, prea departe ca sa ma poata atinge. Intensitatea privirii mele in lumina difuza a adancului o indeparteaza. In urma ei raman stele.

Ii soptesc marii secretele mele si ea imi rapeste monstrii si ma lasa aproape goala. Imi tin sufletul in palma. Imi trec usor mainile peste arabescurile desenate de sentimente si ma mir ca un nou-nascut in fata luminii. Inainte sa ma descopar in totalitate, inainte sa ma inteleg, imi simt picioarele atingand ceva si ma vad aterizand pe varful unui munte. Norii se valatucesc la baza lui, dar cumva intrezaresc un sat de corturi acoperit de zapada. In sfarsit marea si muntele s-au intalnit, iar eu sunt legatura dintre ei doi. Ii dau drumul sufletului meu, iar el dispare in nori. Il simt undeva, jos, printre corturi. Ceva se loveste de el si eu tresar in locul lui. Simt o caldura ciudata si imi simt sufletul aproape.

- Eu sunt Ilici.

Vocea ramane fara trup. Simt in spate respiratia lui calda pe spatele meu gol. Nu ma intorc, iar sufletul meu se asaza la loc, in causul palmelor mele. Nu il privesc, dar simt cum un desen nou l-a incrustat si ma sperii, fiindca eu nu as fi putut desena asa ceva niciodata.

Ilici avea ochii mari, lunatici si era palid. Asta e tot ce pot spune despre el. Nu stiu nici felul in care parul sau plutea in jurul pometilor, nici formele corpului sau. Era inchis si nu stia incotro se indreapta. Nu era pasionat de nimic. Ii placeau oamenii. Ii placea sa ii priveasca de departe. Iesea uneori pe plaja si le construia vieti. Cred ca asta le facea bine, fiindca uneori refugiul in vieti imaginare sau in vietile altora face bine. Nu stia sa se opreasca. Ajungea sa-i dezbrace de tot, iar cand dadea de cele mai intunecate cotloane ale lor asta il innebunea de placere. Mergea pana intr-acolo incat trecea dincolo de viata. Trecea intr-un loc in care tot ce-i apartinea era acea voce din mintea sa care nara povestile tuturor oamenilor pe care nu i-a cunoscut.

Cred ca pe undeva le ghicea vietile si tot ce se intampla in spatele privirilor lor. Aduna in el toate vietile lor. Nu stiu daca l-am cunoscut vreodata pe el sau daca prin el am cunoscut toti oamenii. Era paradoxal.

Nu imi vorbea despre povestile altora. Era totul in interiorul lui si trupul sau ii prinsese interiorul cu totul. Era inconjurat si neajutorat si asta il inversuna. Asculta muzica la nesfarsit in cortul sau acoperit de zapada. Ca si cum undele sonore ar fi putut sa-l ajute. Dar el nu cauta nici macar ajutor. Privea lumea si asta cred ca era de ajuns, desi el nu o recunostea.

Imi amintesc rasul sau intr-o dimineata de mai. Lumina venita de sus inconjura iesirea din cort si se simtea in aer miros de ceai verde. Imi croia povestea si a izbucnit pur si simplu in ras. L-am privit si mi-am dat seama ca trupul sau parea cumva armonios. E singurul moment in care i-am ghicit forma trupului pe care acum am uitat-o. A fost si singura data cand l-am facut sa rada.

Nu stiu povestea mea. Povestea lui despre mine. Stiu doar ca e foarte scurta. A terminat-o repede si a inceput o alta atunci cand eu m-am intors pe plaja. Nu stiu intre care doua povesti m-a cuprins. Uneori am senzatia ca inca ma scrie si uneori vreau sa-l revad. Cat timp eu strabat lumea, el inca ma scrie. Imi imaginez uneori ca atunci cand se va opri va fi fost dintr-un motiv banal. Hartia i se va fi terminat sau lumanarea se va fi stins. Sau voi fi aparut in fata lui, dezbracata de tot. 

Ilici e marea.

Ah, inca imi amintesc ciudat de clar respiratia sa pe spatele meu gol.

Incalzirea globala

Mi-a venit in minte imaginea asta. Pamantul e inconjurat de o foita de panze de paianjen. Ca un strat usor de puf. Stratul ala tine de cald pamantului. Pamantul e ca un soi de ou imens, care sta sa eclozeze. Nu stiu ce inseamna asta.
De unde panza de paianjen? Sufletele noastre sunt legate de noi printr-o panza de paianjen. Calatorim. Nu mergem in vacanta, dar calatorim. Mergem peste tot si cunoastem oameni. Mergem pe drumuri neumblate si trasam carari noi. Vorbim cu oamenii. Urcam munti si ne scufundam in mari fara de capat. Respiram respiratiile altora si cautam nimicul. Imprastiem peste tot transpiratie, saliva, sperma, dar cel mai important e faptul ca ne imprastiem sufletul. Lasam o bucata in mijlocul ruinelor din Cambodgia. Inca una la granita cu Koreea de Nord. Alta pe fundul oceanului. Ne intoarcem acasa. Din trupul nostru ies panze de paianjen care ajung in mijlocul ruinelor din Cambodgia, la granita cu Koreea de Nord si pe fundul oceanului.
Foita de panza de paianjen e formata din bucatile de suflet ale tuturor celor care calatoresc. Nu merg in delegatii, nu isi petrec vacanta in resorturi inchise ermetic. Calatoresc. Calatorul poarta in el iubire pentru oamenii pe langa care trece, poarta in el iubire pentru copacii sub a caror umbra se odihneste, poarta in el iubire pentru sunetul ritmic al trenului. Calatorul pleaca de acasa cu dorinta de a cunoaste lumea. Calatorul salveaza lumea intr-un final, prin iubire.
Am senzatia ca incalzirea globala se datoreaza calatorilor.

Teorii insuficiente

Muzica chiar este coloana sonora a vietii. Se intampla in momentele cele mai inoportune sa auzi o melodie si ea sa fie tangenta la sentimentele tale. Vreau sa imortalizez momentul acesta. Muntii in zare si noi impreuna. Focul arzand afara si muzica mergand incetisor. Am senzatia ca ne asteapta momente mari. Am senzatia ca abia acum incepe aventura noastra si ca ea va fi fara de sfarsit. Fiecare moment e un inceput. Viata e facuta din inceputuri. Inceputurile astea nu cred ca au capat in schimb. Se continua unele pe altele. Momentele curg de la sine. Nu se termina niciodata. Fericirea continua la infinit si se intersecteaza cu alte simtiri. Cred ca structura vietii din punct de vedere al continutului de sentimente se aseamana cu structura ADN-ului. Alternanta de guanine, citozine, timine si adenine. Tristete, fericire, agonie, extaz. Asa ca poate pana la urma viata iti ofera tot timpul sansa sa renasti. Viata iti scoate in cale lucruri neasteptate si ele scot tot ce e mai din tine si te lasa sfasiat. Un inceput continuu.
Asa ca imortalizez totul aici, noi impreuna pentru ultima data, incredibil de fericiti si groaznic de tristi deopotriva. Nu sunt momente perfecte, dar faptul ca sunt ale noastre le face atat de incredibil de frumoase. Am fost facuti sa ne intalnim aici si sa ne dam seama ca ne leaga lucruri pe care nu le intelegem. Suntem buni si rai si cel mai grozav lucru aici, in munti, e faptul ca ne iubim pentru asta.
Vreau sa ninga atat de tare incat sa ne acopere, incat sa stam unul langa altul si sa nu ne vedem. Sa ne soptim  secrete si apoi sa uitam ca am facut-o. Zapada il poarta pe Dumnezeu, la fel cum zapada din Kars a lui Orhan Pamuk il purta pe Allah. E Dumnezeul fiecaruia, fiindca fiecare credem altceva. Ne prindem de maini si ne tinem strans fiindca viata ne izbeste din plin ca un val, atunci in vara. Sarim peste el, dar imediat il urmeaza altul si apoi altul si mainile noastre slabesc putin cate putin. Ne despartim si fiecare o ia in alta directie. Ramanem cativa impreuna. Noi si dorinta de-a ne regasi cu totii, noi si regretul ca nu ne-am tinut mai strans de maini.




Soarele imi incalzeste usor fata. Imi zic ca nu am nevoie de nimic mai mult. Muntele in fata mea si linistea in fundal. Un muget usor de cal si cateva voci razlete. M-as putea obisnui cu toate astea. Sa fie totul simplu. Sa pictez lumina diminetii la nesfarsit, sa pictez razele filtrate prin aerul de iarna. Nu stiu sa fac asta in mod normal acasa. Galagia orasului nu ma invata asta. Vreau sa redau in picturile mele linistea. Voi trai o viata intreaga incercand sa pictez linistea.
Mai iau o gura de ceai si raman surprinsa atunci cand soarele rasare din spatele versantului. E imens si asa cum nu l-am mai vazut niciodata. Nu stiu sa explic de ce pare atat de diferit de soarele care imi bate in fiecare dimineata in geam. Stiu doar atat, ca intalnirea noastra din dimineata asta de iarna e noua, ca si cum ne-am fi intalnit pentru prima data. Oare la fel simte si un copil cand ochii sai percep constient lumina soarelui pentru prima data?  La fel se intamplase si in noaptea in care am ajuns aici si atunci cand mi-am ridicat privirea inspre cer infinitatea aceea de stele ma lasase fara cuvinte. Din mansarda mea vad arareori stele si in orice caz nu atat de multe. Nu am mai simtit niciodata ca stelele m-ar putea imbratisa. Imi amintesc si silueta muntelui invaluita in noaptea adanca si am senzatia ca atunci chiar am auzit un strigat prelung de cucuvea.
Despre asta e muntele. Si desigur despre tacerea mea. La munte pot fi singura. Nu am nevoie decat sa respir odata cu el. Am invatat asta cu mult timp in urma si acum eu si muntele suntem prieteni. Imi doresc ca odata sa fie muntele,marea si eu impreuna. Sa fim cu totii prieteni si sa ramanem in liniste, cufundati in noi insine. Eu si lumea, tinandu-ne de mana. Acum, in aceasta dimineata insa, muntele e suficient.


(cateva fragmente scrise in incercarea de a face un stop-cadru si a pune in ordine milioanele de sentimente care m-au coplesit din nou, acolo, in munti)