V.M.

Vreau sa ma dezbrac in fata marii din nou. Vreau ca marea sa ma imbratiseze intr-un val continuu,infinit si sa ma traga tot mai departe in larg. Ma scufund incet, rasucindu-ma in spirala spre adancuri. Parul meu imi gadila usor obrajii si nu reusesc sa intrevad fundul marii. In jurul meu se invarte o meduza, prea departe ca sa ma poata atinge. Intensitatea privirii mele in lumina difuza a adancului o indeparteaza. In urma ei raman stele.

Ii soptesc marii secretele mele si ea imi rapeste monstrii si ma lasa aproape goala. Imi tin sufletul in palma. Imi trec usor mainile peste arabescurile desenate de sentimente si ma mir ca un nou-nascut in fata luminii. Inainte sa ma descopar in totalitate, inainte sa ma inteleg, imi simt picioarele atingand ceva si ma vad aterizand pe varful unui munte. Norii se valatucesc la baza lui, dar cumva intrezaresc un sat de corturi acoperit de zapada. In sfarsit marea si muntele s-au intalnit, iar eu sunt legatura dintre ei doi. Ii dau drumul sufletului meu, iar el dispare in nori. Il simt undeva, jos, printre corturi. Ceva se loveste de el si eu tresar in locul lui. Simt o caldura ciudata si imi simt sufletul aproape.

- Eu sunt Ilici.

Vocea ramane fara trup. Simt in spate respiratia lui calda pe spatele meu gol. Nu ma intorc, iar sufletul meu se asaza la loc, in causul palmelor mele. Nu il privesc, dar simt cum un desen nou l-a incrustat si ma sperii, fiindca eu nu as fi putut desena asa ceva niciodata.

Ilici avea ochii mari, lunatici si era palid. Asta e tot ce pot spune despre el. Nu stiu nici felul in care parul sau plutea in jurul pometilor, nici formele corpului sau. Era inchis si nu stia incotro se indreapta. Nu era pasionat de nimic. Ii placeau oamenii. Ii placea sa ii priveasca de departe. Iesea uneori pe plaja si le construia vieti. Cred ca asta le facea bine, fiindca uneori refugiul in vieti imaginare sau in vietile altora face bine. Nu stia sa se opreasca. Ajungea sa-i dezbrace de tot, iar cand dadea de cele mai intunecate cotloane ale lor asta il innebunea de placere. Mergea pana intr-acolo incat trecea dincolo de viata. Trecea intr-un loc in care tot ce-i apartinea era acea voce din mintea sa care nara povestile tuturor oamenilor pe care nu i-a cunoscut.

Cred ca pe undeva le ghicea vietile si tot ce se intampla in spatele privirilor lor. Aduna in el toate vietile lor. Nu stiu daca l-am cunoscut vreodata pe el sau daca prin el am cunoscut toti oamenii. Era paradoxal.

Nu imi vorbea despre povestile altora. Era totul in interiorul lui si trupul sau ii prinsese interiorul cu totul. Era inconjurat si neajutorat si asta il inversuna. Asculta muzica la nesfarsit in cortul sau acoperit de zapada. Ca si cum undele sonore ar fi putut sa-l ajute. Dar el nu cauta nici macar ajutor. Privea lumea si asta cred ca era de ajuns, desi el nu o recunostea.

Imi amintesc rasul sau intr-o dimineata de mai. Lumina venita de sus inconjura iesirea din cort si se simtea in aer miros de ceai verde. Imi croia povestea si a izbucnit pur si simplu in ras. L-am privit si mi-am dat seama ca trupul sau parea cumva armonios. E singurul moment in care i-am ghicit forma trupului pe care acum am uitat-o. A fost si singura data cand l-am facut sa rada.

Nu stiu povestea mea. Povestea lui despre mine. Stiu doar ca e foarte scurta. A terminat-o repede si a inceput o alta atunci cand eu m-am intors pe plaja. Nu stiu intre care doua povesti m-a cuprins. Uneori am senzatia ca inca ma scrie si uneori vreau sa-l revad. Cat timp eu strabat lumea, el inca ma scrie. Imi imaginez uneori ca atunci cand se va opri va fi fost dintr-un motiv banal. Hartia i se va fi terminat sau lumanarea se va fi stins. Sau voi fi aparut in fata lui, dezbracata de tot. 

Ilici e marea.

Ah, inca imi amintesc ciudat de clar respiratia sa pe spatele meu gol.