A opta sambata

Tu, cititorule, ma opresti sa scriu. Tu ma faci sa imi pun o mie de intrebari, dar la care sa nu vreau sa raspund. Ma tii de mana, in acelasi loc si marea imi atinge varfurile degetelor si fluxul ne poarta de colo-colo, dar ajungem in acelasi loc la reflux. Ne dam seama ca defapt nu ne miscasem deloc.
Lasa-ma sa scriu despre toate astea. Nu ma mai inlantui. Lasa-ma sa plec in jurul lumii si sa nu ma mai intorc. Sa vorbesc cu oamenii. Sa le spun despre tine si prin asta tu sa cunosti toti oamenii.
De ce nu pot scrie? Vreau sa stiu ce simt. Nu vreau sa scriu despre ceva ce imi imaginez. Vreau doar sa imi invelesc sufletul in foi ingalbenite, el sa se imprime pe ele si apoi sa il citesc

Avion de hartie

Trebuia neaparat sa scriu fiindca aveam senzatia ca altfel as exploda. Un nou milion de lucruri se adunasera in mine si era muzica si era primavara si era infinitate si era fericire si le-am pierdut sirul. Era inutil sa le numar, la fel de inutil pe cat e sa te apuci sa numeri infinitatea de numere cuprinse intre zero si unu. Cumva trebuia sa le exprim. Trebuia sa-mi vars intestinele sufletului si trebuia sa le astern pe foaia aia ingalbenita care a indurat atatea. Foaia ma cunostea, foaia imi cunostea fiecare adancitura, fiecare sambure de minciun, fiecare gand. De unde vin gandurile? Vroiam sa cred ca vin de undeva de foarte departe, poate dintr-o alta viata, poate din cupa unui crin. Sau poate vin de undeva din noi si atunci am fi limitati si nu imi placea sa-mi imaginez cum am arata asa, limitati.
Asa ca trebuia sa scriu, dar nu stiam cu ce sa incep. Trebuia sa imortalizez in secvente scurte de litere alaturate fara sens toate zvacnirile acelea, toate acele lucruri dureros de minunate care mi se perindau prin fata ochilor. Imi sunau in cap versuri, cuvinte si ele ma defineau si asta ma innebunea fiindca erau deja scrise si eu nu puteam veni cu nimic nou. Eram speriata, groaznic de speriata, fiindca imi tineam fericirea in palme si fericirea asta venea de nicaieri, nu o creasem, nu muncisem pentru ea. Daca fericirea nu era fabricata de mine din lucruri marunte atunci nu aveam incredere in ea. Credeam ca e o naluca care ma invaluia si ma innebunea si brusc disparea si eu ramaneam singura cu o mica bucatica din mine. Restul bucatelelor ar fi fost imprastiate in lume si bicicleta mea nu ar fi rezistat sa bata toate drumurile lumii ca sa ma refac, sa ma regasesc. Mi-ar fi trebuit o viata intreaga pentru asta. Nu era suficient. Asa ca am lasat fericirea in pace. M-a inundat. Mi-a otravit sangele. Milioanele de bacterii alaturi de care convietuiam erau infestate si produceau tot mai multa fericire. Au avut grija sa nu ma sufoce sau sa-mi faca prea mult rau, dar nu reuseau sa tina in frau prea bine toate micile artificii de izbucneau in mine. Eram aproape terminata. In fiecare dimineata soarele rasare si muzica imi rasuna in urechi. Aveam nevoie de un aparat foto, un Polarioid, pentru poze instant pentru toti oamenii care imi zambesc pe strada, pentru domnii in varsta care imi tin usa deschisa la universitate, pentru chelnerita fara un brat care imi servea ceai in fiecare dimineata, pentru domnul acela de duminica, din timpul slujbei caruia am vrut sa-i dau bratul meu sa se sprijine de el, dar mi-a fost teama, fiindca vocea sopranei si orga alaturi imi inmuiasera picioarele si adevarul e ca nu as fi putut sa-l sustin. Vroiam sa nu ratez nicio secunda si stiam ca aparatul foto era inutil, fiindca sentimentele din spatele pozei nu puteau fi cuprinse si pana la urma sentimentele sunt cele care definesc fiecare moment si il fac in ceea ce are sa fie.
Nu imi placea felul in care timpul trecea. Stateam in mijlocul drumului si pentru o vreme alergasem alaturi de timp, tinusem pasul cu el. Apoi incetinisem fiindca maratonul ma epuiza si eu nu aveam rezistenta. Asa ca eram prinsa in mijlocul drumului si timpul trecea fulgerator pe langa trupul meu si uneori ma clatinam si atunci imi ridicam ochii din pamant si zambeam. Uneori incercam sa-mi misc un picior, sa fac un pas in fata, dar aproape imediat un nou val de timp trecea cu viteza luminii pe langa mine si ma prabuseam in genunchi. Ramaneam cu capul plecat si simteam curentul pe care timpul il facea si ma infioram. Ma strangeam puternic in brate si nimic nu ma putea ajunge, dar nici eu nu pot ajunge nicaieri. Asa ca stateam pe loc, intr-un loc pustiu si de cele mai multe ori priveam clipele la care iau parte si cate o particica din mine se sfarama fiindca nu le puteam prinde in mana si tine acolo pentru ca mai apoi sa le pun intr-un borcan cu formol, printre carti, poze si colectii de cercei. Dar iubeam timpul. Asta era cert.
Asa ca voi chinui foaia pentru ca e singura care poate imortaliza clipele mele. Si vor fi rasete si muntele si corturi pe malul marii si vise si stelela care nu vom ajunge niciodata si degete impletite si un latrat scurt si alunecare fantomatica pe zapada si apropierea rapida a pamantului si coarda intinsa si imbratisari molcome si cantece de leagan si uneori vor fi lacrimi si strigate si tristete infinita, dar foaia mea rezista fiindca e facuta din toti copacii lumii atinsi de mainile tuturor oamenilor.

Eu si eu

- Ce e cu  plaja asta, Rov? De ce ne tot intoarcem aici?
- Inca nu ai inteles?
- Nu stiu daca vreau ca macar sa inteleg.
- Dar de ce pui intrebari atunci?
- Fiindca vin aici.
- Crezi ca timpul poate sta pe loc?
- Toate cartile alea pe care le-am citit ti-ar spune ca nu, treaba asta e imposibila si stupida. Iti dai seama, cartile alea spun ca timpul are o forma? Imi vine sa le spun: " Nu mai spune...". Dar pana la urma tot cartile m-au invatat sa cred ca orice e posibil. Asa s-au nascut ele. Asa ca eu cred ca viata poate face timpul sa stea in loc. Ceva marunt, ceva minunat de frumos in insignifianta sa il poate opri. Sau mai degraba poate prelungi o clipa la infinit.
- Ai trait vreodata ceva de genul asta?
- Am cautat mereu sa-mi prelungesc viata cu o clipa. Si am reusit de cateva ori.
- De cate ori?
- Rov, asta e aiurea. Am tot felul de listute cu diverse chestii, dar asta e ultimul lucru caruia i-as tine socoteala. Sunt adunate in mine clipele astea. Clipele din afara timpului iti prelungesc viata si sunt conservate apoi in tine. Frica in fata pericolului iminent, momentul dinainte saltului, un sarut, sala de asteptare a unui spital. Cred ca ele masoara infinitul...
- Stii ca asta e practic o aberatie, nu?
- Stiu, doar ca nu mai tin cont de stiinta atunci cand simt.
A stat o vreme sa se gandeasca.
- Crezi ca poti sa traiesti o viata intreaga din clipe de genul asta?
- Am fi infiniti, Rov si stii ca asta ne-ar asemui cu Universul.
- Si e o povara prea mare sa fii sora universului... Dar stai putin. Iubirea.
L-am privit surprinsa fiindca nu vorbea niciodata despre asta.
- Ce e cu iubirea, Rov?
- Asa se explica fapul ca nu iubim o viata intreaga...
- Dar iubim o viata intreaga!
Laba din spate i-a zvagnit nervoasa. Marea era linistita in acea zi.
- Iubim stelele, iubim stolul acela imens de pasari care dansa pe cer din dupa-masa asta, iubim fiecare trecator care ne zambeste. Iubirea, Rov, e zambetul nostru pana la urma.
- Dar iubirea e clipa prelungita la infinit si atunci...
- Suntem infiniti, dar intr-o anumita masura.
- Cum vine asta?
-Nu stiu. Rov?
- Da?
- Cred ca aud sunetul facut de trenul care se indreapta inspre mare.
- Cand te vei trezi dimineata, o vei putea imbratisa.