Poe

Statea si privea indelung cerul, mai ales in noptile senine. Isi zicea ca daca ar privi destul de intens, ar putea sa intrezareasca stelele atatea cate sunt ele, chiar si cele care abia palpaie. Isi va obisnui privirea cu intunecimea cerului si ele vor aparea tot mai multe si mai multe. Apoi, cand ele se vor intrezari si va simti cum ochii ei nu le pot cuprinde pe toate, va stii ca defapt nu erau acolo. Ca erau holograme, negative ale celor vazute la prima vedere, imprimate pe retina si convinse apoi de creier sa para reale, sa se proiecteze pe tot cuprinsul cerului.
Dar daca treaba asta nu se intampla doar cu punctele acelea luminoase pe care nu le cunoaste nimeni cu adevarat? Daca defapt nu suntem atatia oameni aici, impreuna, si unii dintre noi suntem doar negativele altora? Poate asa e cu generatiile pana la urma. Nu suntem entitati de sine statatoare, nascute din nimic. Suntem copii copiate la infinit ale stramosilor. Asta i se parea ca e o analogie buna pentru stiinta. Dar isi dadea seama ca metafizic mergea mai departe. Existam sau suntem doar imaginatia cuiva dintr-un alt univers? Daca e asa, inseamna ca tot ce noi ne imaginam traieste, prin noi, in alt univers. Dar avem totusi puterea asta? Ne folosim creierul la o capacitate moderata, daca nu chiar infima. Ce s-ar intampla daca l-am folosi la capacitate maxima? Ar da nastere unor alte lumi? Daca despre asta e vorba? Nu, nu putem crede ca am putea fi zei sau dumnezei, doar ca nu stim cum sa fim, nu avem capacitatea sa fim.
Pana la urma dilema e: cum stim daca existam? Suntem creati de fiecare persoana care ne cunoaste. Suntem pentru fiecare altceva. Crezi ca te cunosti. Dar daca nu esti decat o imagine a unui alt eu al tau? Si el la randul lui e o imagine a unui alt eu? Si alterego-urile continua la nesfarsit. E frumos. Suntem suma de oameni intalniti inmultita cu suma de alterego-uri. Si putem adauga jocul de imaginatie a lui Dumnezeu.