Ma fascineaza obscuritatea felului in care gandim. Felul in care o idee se fabrica pe sine. Simt uneori un curent ciudat in mine si atunci e momentul in care sunt pe cale sa dau nastere unei idei. Intai o simt si o stiu pur si simplu. Nu prea pot descrie treaba asta. Ideea nu are cuvinte, nu are o voce. A rasarit si imi asteapta limbajul ca sa rupa placenta sa de stele. E teribil lucrul asta. E fascinant si de neinteles de unde rasar ele, ideile. Si gandurile. E vreo diferenta? Pana la urma o idee formulata cu vocea omului din capul tau e un gand. Atat. Ah si acea voce...daca stai sa te gandesti bine, nu auzi nimic defapt. Cum suna ea in realitate? Ce auzi defapt?
Iti dai seama la ce nivel microscopic se produc toate astea? Iti dai seama ca toate marile idei s-au produs la nivelul unor butoni terminali ridicol de...de microscopici?! Nu cred ca marea intrebare e pusa corect. Nu: "De unde venim?", dar: "De unde vin gandurile noastre?" Deoarece gandurile noastre suntem noi.
Curentul provocat de nasterea unei idei ma sperie. E extrem de fragila acea idee, acea forma nerostita. Daca nu exista cuvinte pentru ea? Daca o sa-mi aleg cuvintele gresit? E ca si cum cineva mi-ar da o dictare intr-o limba necunoscuta si eu ar trebui sa scriu perfect. Simt cum ideile nu vin din mine. Eu cred ca Nimicul inseamna defapt Totul. Nimicul poate fi orice. Ideile se nasca din Nimic. Asa trebuie sa fie. Asa se simte. Dar Nimicul ala care suna atat de sterp e un Tot pulsatil. Dar de ce sa nu o intorc altfel? O sucesc putin la dreapta si functioneaza in felul asta: Nimic inseamna Tot fiindca ideile se nasc din Nimic. Daca Nimicul ar insemna nimic, atunci de unde idei? Desigur, s-ar putea ca ideile sa chiar aiba o sursa concreta, cineva sa gaseasca un spatiu fizic, vizibil in creier de unde, printr-o fanta, sar idei si arata ca fumul.
Scriitorul scrie in van. Scriitorul scrie nimanui. Scriitorul traieste cu credinta ca acolo, undeva, exista cineva care canta aceeasi simfonie cu el. E ca un copil singuratic care are totusi siguranta ca undeva, un prieten il asteapta. A comunica inseamna "a intra in simfonie". Necunoscutul asta, Daniel Bougnoux, peste care am dat intamplator in periplul pentru mai mult decat ceva, a dat voce unor ganduri aiurea. Scriitorul scrie nimanui, dar ceea ce scrie nu poate exista fara un cititor. Cui i se adreseaza romanul X? Pai, de buna seama unui cititor oarecare. Cititorului universal, empiric. Eu i-as zice impersonal. Cititorul fara de masca. Dar nu. Scriitura se adreseaza celui cu care rezoneaza. Cititorul capata brusc o personalitate atunci cand rezoneaza cu textul din mainile sale. Oricine poate lua cartea X in mana si s-o citeasca. Dar cum stii ca o chiar citeste? Cititorul e si el un singuratic, dar unul fericit, fiindca isi tine sufletul pereche in maini si il citeste.
Scriitorul e un necunoscut care isi scrie sufletul. E un aventurier extrem, fiindca isi vara sufletul in lume si nu se teme ca ar putea fi calcat in picioare. Desigur, scriitorii sunt putin curiosi si vor sa simta cum e sa fii calcat in picioare. Si apoi, eventual, sunt masochisti, fiindca nu se mai opresc din scris.
Suntem interconectati la un nivel inimaginabil. Rezonam intre noi si apoi rezonam cu totii la unison. Cartile vorbesc despre asta.
Am un borcan in care cresc idei. Le arunc acolo, nou nascute fiind, si le las intre ele. Ah, da, evident ca se devoreaza, dar in mod surprinzator nu mor, ci continua sa dea nastere altor idei. Nici macar nu mai au nevoie de butonii mei terminali. Poate ca cineva, ceva, ne devoreaza metafizic si de acolo vin ideile. Poate suntem doar o idee in borcanul cuiva mai mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu