Mă trezesc brusc. Cred că e înspre dimineață. Mă ridic în
fund, geamul din capătul camerei, în două canaturi, cu o mică decorațiune pe
mijloc, e aburit puțin, iar cerul e de un albastru închis-luminos. Orologiul
din camera bunicilor ticăie încet. Îmi ia un minut să respir, apoi o bătaie
scurtă, zgomotoasă. E jumătatea unei ore și nu știu care. Sunt transpirată, e
iunie și e prea cald. Mă ridic din pat, amețind ușor și îmi caut papucii.
Bunica mea respiră greu, nesănătos de zgomotos. Îmi
amintesc că orologiul nu mai funcționează de ani de zile, deși e încă pe
perete, strâmb, cu veșnicul boloboc de lemn pe el. Așa l-a lăsat bunicul. Mă
îndrept către ușă, ies în curte, câinele începe să latre. Mă îndrept în
clar-obscur către el, fluier și încep să îi vorbesc. Se repede scurt la mine, dar
lanțul îl trage înapoi. Înțelege cine sunt și cred că se așează, aud lanțul
atingând ușor pietrișul înainte să văd. Îl dezleg și mă îndrept către poartă.
Becul de pe stradă nu arde, bunica nu mai vrea să convingă pe nimeni să îl
repare. Îmi iau bicicleta, aerul e sufocant, iar tot ce aud sunt roțile și
pașii câinelui pe pietrișul drumului, urmându-mă. Cotesc pe drumul principal,
trec podul peste Someș, strada e luminată acum și pedalez mai repede. Satul e
amorțit și nu întâlnesc pe nimeni, nimic nu mișcă, nici măcar o pasăre nu
cântă, sunt doar stele.
Ajung la casa năpădită de vegetație, las bicicleta jos și mă
opresc în fața gardului. Pe marginea șanțului cresc acum buruieni cât mine de
înalte, scările de la cele două intrări sunt ciobite, una dintre ele e ruptă,
fereastra dinspre stradă e spartă, iar peretele din stânga stă într-o rână, cu
o fisură imensă în colț, tot umflat, ca și cum ar avea o cangrenă. Trag adânc
aer în piept și reușesc cumva să sar gardul
fiindcă nu îmi amintesc cum să deschid poarta mare, iar pe cea mică e pus
lacătul. Nu sțiu al cui e. Mă uit în jur în curte. Florile de lângă trotuar
sunt moarte de mult, uscate, rămase în picioare, cu florile încă deschise. Îmi
trec mâna peste ele în drum spre intrare. Iau fiecare floare, îi deschid
mijlocul plin de semințe alungite și le despic, satisfăcută. Am uitat să miros
lămâița din fața casei. Probabil că nici nu mai există. Urc cele patru trepte
înspre intrare și trag de ușa de pânză pe care am lăsat-o acolo, să nu intre
muștele în casă. Ușa de lemn e încuiată, merg în spatele casei, la bucătăria de
vară, trec de băncuța de lângă cișmea, dar bucătăria nu mai e. A rămas pe jos
amprenta ei, câteva vase, iar pe peretele casei, de care era lipită, o urmă
deschisă la culoare.
Mă întorc la ușă, încerc clanța. Renunț. Cobor înapoi în
curte și mă întind sub cireș. Îmi amintesc de câine, încerc să văd dacă e pe
stradă, sper să fie acolo. Văd doi ochi, știu că nu sunt ai lui, îi recunosc
totuși, dar nu mai contează. M-am scufundat în iarbă, aerul arde și cerul e
senin. E zi, dar nu e azi. Înot până la rădăcina mărului, găsesc muzicuța aceea
pe care am pierdut-o în urmă cu prea multe veri, găsesc elasticul peste care
săream pe stradă, găsesc tot ce nu am avut, găsesc adunate într-un teanc bețele
de la toate înghețatele cumpărate din banii de la bunica, găsesc cârtița pentru
care odată am stat întinsă toată ziua în iarbă ca să apară, găsesc ceasul pe
care m-a învățat bunica să-l citesc. Ies la suprafață să iau aer, aud un
ciripit și mă scufund înapoi, sper să găsesc fiecare amintire uitată, fiecare
moment, sper să îmi amintesc ce am simțit în ziua în care a plouat cu stropi
calzi și am sărit desculți în balta din fața scărilor. Poate pot să găsesc fiecare dorință, mă adun în
așternuturile reci într-o dupa-amiază fierbinte de august și îmi întorc fața
înspre geam, salteaua scârțâie, văd doar crengile mărului mișcându-se ușor.
Merg mai departe. Acolo e pisica din fața casei, surpriză de la bunica, bazinul
cu pereți care stau drepți doar dacă îi umplii de apă, dar dacă pui atâta apă cât să stea drepți, atunci nu se încălzește
niciodată și tu vrei să te scalzi acum, stai în apa care nu ajunge nici până la
glezne, iar sub pereții căzuți ai bazinului se adună goange, vrei să îi ridici
și te temi. Înot până în grădină, între tufele de zmeură, între tufele de
strugurași și nu ajung până în capăt fiindcă grădina e prea lungă, iar acolo e
un pârâu și nașul meu pescuiește în el, dar nu prinde niciodată nimic fiindcă e
un nenorocit de pârâu. Aș vrea să îl umplu cu apa din fântână și să arunc
câțiva pești în el, să prindă ceva, dar fântâna e la casa cu orologiul bunicii,
în vale.
Mă întorc înspre casă, ușa e acum deschisă. Trag după mine,
de montantul din mijloc, ușa de pânză ca să nu intre muștele, câteva sunt deja
prinse în ea și nu reușesc să iasă. Totul e intact. Mă așez pe primul fotoliu
și găsesc titirezul roz pe el, a picat de pe scaunul de lângă. Aud un râset, e
al meu de când tata învârtea titirezul și aveam cinci ani. Avea un mecanism
care îl trăgea, dar bineînteles că l-am stricat și îl învârtea cu mâna. Totul
se oprește fiindcă cineva a marcat un gol. Mă întorc înspre televizor, stă
peste mașina de cusut, peste un mileu, are unul și deasupra, peștele de sticlă
l-au mutat la căpătâiul patului, e mai sigur. Pe TVR1 e meci, am lăsat ușa
deschisă, intră aerul înăbușitor de noapte de vară, cântă greierii. Imaginea se
schimbă rapid, e Teleenciclopedia, sunt vocile comentatorilor, e iar fotbal,
jurnalul de seară, totul mai repede, accelerat, dar privesc și înteleg tot, îmi
amintesc tot. Vocile, mai ales vocile. Ceva duduie, mă întorc înspre ușa de la
cămară, cineva coboară scările alea ingrate care duc la pod și pe care le-am
urcat doar acum, mulți ani după ce nu le-a mai urcat nimeni. Lângă, singura
chiuvetă din casă, cu apă rece, cu oglinda puțin scorojită în partea de jos,
primește ritmul picurilor. Mă îndrept către masă, ridic mușamaua, trag de
sertarul minuscul din mijloc, scot pasta de dinți. E aceeași, cumpărată de la
alimentară, cu ambalaj galben. O gust, dar nu îmi amintesc de gust are,
intuiesc cumva, aproape pot simți, dar nu îl pot descrie. Deschid robinetul,
stropește în toate părțile, iau prosopul care stă sub chiuvetă și mă uit în
stânga. Lângă sobă, pe lada de lemne este o pernă pe care nu mai stă nimeni, iar
cealaltă este etern căzută. Mă șterg cu prosopul pe față, pe gât, pe mâini
fiindcă e dimineață și bunica m-a pus să ma dichisesc.
Trec în camera cealaltă, înconjor masa din mijloc, fac
dulapul cu vitrină să trosnească și sticla să clincăie. Mă ascund sub masă, e
Crăciun și au venit oameni acolo. Am șapte ani îl plac pe băiatul ăla și mi-e
rușine. Sub masă sunt protejată, dar râd toți de mine. Alerg câteva ture în
jurul mesei apoi, totul trosnește, cineva aleargă după mine, cred că e băiatul
de peste trei case, nu știu cum îl cheamă, cred că încearcă să mă sărute. Sar
în pat, arcurile trosnesc, sora mea e lângă mine, sare și ea, apoi încep să
amețesc, mi se face rău, cred că am mâncat prea mulți cartofi prăjiți în ulei
vechi. Bunica ne aduce ligheanul cu apă să ne spălăm, e dimineață și nu are
baie. Nu vreau să merg la haznaua din curte și mi-e frică, m-am împrietenit
prea mulți ani mai târziu cu paianjenii. Nu contează. Trec pe lângă divanul de
sub geam, mă așez pe el, sar puțin fiindcă arcurile sunt imense, mă întind,
spatele îmi stă prea arcuit, iar unica pernă, cu o casă brodată pe ea, nu îmi
amintesc exact, e tare ca piatra.
Merg în antreu. Fotoliile care sunt acum în biblioteca
surorii mele sunt așezate în ordine perfectă, dedesubtul geamului, cu masa cu
flori de plastic pe ea, între ele. E o lumină bună acolo, mă așez puțin, nu o
pot descrie, trebuie să o simți. Mă uit pe
geamurile înguste de la intrarea principală pe care nu o folosește nimeni, iar
scările sunt ticsite de lume, toate bunicile de pe stradă, cu frunze în mână pe
post de bilete. E spectacol, cu spatele la mine sunt trei copii, cântă ceva,
una dintre fete dansează, bunicile aplaudă. Nu aud nimic, apoi îmi dau seama că
e întuneric, balta din fața scărilor nu mai e, scările sunt rupte. Mă opresc în
ultima cameră, camera dinainte, dar e goală. Nu intru în ea, simt monștrii mei
acolo și sunt ticsiți și nu vreau să le dau aer proaspăt. Nu ii pot vedea clar,
se tot lipesc de geamul ușii, încearcă să mă privească, dar sunt deja afară.
Înot până la gard,
nașa mea face silvois într-un cazan imens, e toată lumea așezată în jurul
focului. Se aude iar meciul, de data asta e ceva important, prea merg toate
televizoarele deodată. Cred că e cu Spania, vocea comentatorului se agită, apoi
e gol, apoi e liniște. Iau micul dejun de după acea noapte în bucătăria nașei
mele, sora mea și verișoara noastră, mult mai mare decât noi, mi-au făcut o
farfurie dintr-un bostan creț, ochiul e mascat și transformat într-o mașină
cred, totul e mascat defapt fiindcă nu îmi place niciun fel de mâncare și mi-e
dor de mama și vara asta e interminabilă. Mă întorc totuși în bucătăria de vară
a bunicii mele, se pare că e totuși acolo și miros pe rând mâncărurile, mi-a
pregătit azi chiar și lapte de pasăre. Este spumată de zmeură pentru sora mea,
e prăjitură cu mere și Doamne, ou cu pâine în cană cum nu am mai mâncat
niciodată de atunci și nu voi mai mânca vreodată. Sunt în picioare acum.
Ajung încă odată în fața scărilor. Mă opresc, e amiazi, e
liniște de vară fierbinte, parcă adie puțin vântul printre pomii care fac umbră
intrării. Dorm în cearșafurile albe, reci, dar aud mașina de cusut, o aud fără
să o văd, sunetul ritmic, aproape ca un ecou, văd mișcarea picioarelor, văd
mâinile care trag materialul, văd materialul întins pe jos, văd plapumele care
stau pe masa din mijlocul camerei, atât de multe, ca și cum ar vrea să
înconjoare tot, să ne protejeze pe toți. Sunt roz și catifelate, dar prea
grele, nu mi-au plăcut niciodată, te apasă pe piept și dacă vrei să te învârți
de pe o parte pe alta nu te lasă. Bănuiesc că
nu ne-au protejat niciodată defapt.
Mă întorc sub cireșul de lângă poartă. Mă așez. Mihai, verișorul meu, urcă în el, eu strig să aibă
grijă, dar strig din afara mea, cineva e la poartă, râd de el, pleacă și se
întoarce prea târziu. Mai privesc încă o dată strada. Trece câinele fără să mă
privească, apoi încă unul, îl cunosc și pe el, apoi bunica, apoi încă un câine,
încă unul, au fost mulți, o broască țestoasă, două ceva mai mici în spatele ei,
bunicul, tata și apoi câinele. Nu cel din lanț, altul. Închid ochii. Îmi doresc
foarte tare să fi visat, să fi visat că mi-am visat doar viața de până acum, iar
Acum reîncepe de unde S-a oprit când am adormit. Dar strada e goală, în casă
stă altcineva, iarba e tunsă, strada e luminată, lanțul l-a aruncat bunica, iar
orologiul nu mai merge.
