Labirintul

Inaintez cu greu. Nu vad nimic in fata mea, dar asta e ceea ce ma face sa inaintez.
Ma izbeste, in linistea demonica, sunetul unui cimpoi si simt forma unei lumanari in mainile mele. O aprind fara sa stiu cum si imi dau seama ca in momentul in care necunoscutul a prins forma, abia atunci a devenit necunoscut. Nu stiu unde ma aflu, dar infinitatea de fire, de legaturi, de unde de curent luminoase ma sperie si ma opresc din mers. Ating o sinapsa. Vad cum cineva, un oarecare, tresare infrigurat, undeva pe varful unui munte. Ating o alta sinapsa si il vad cum se scarpina usor dupa ureche.
Incerc sa vorbesc, dar nu aud decat suntetul cimpoiului reverband in peretii aceia goi. Am uitat sa va spun ca acolo unde sunt e intuneric, dar un intuneric luminos. E un fel de cosmos neuronal, splendid, dar prea incalcit ca sa il inteleg. Vad neuroni murind si sunt sigura ca arata ca o supernova. As putea cauta printre praful ramas in urma lor gaura neagra din centru si sa ma scufund in ea. Nu are sens. Nu pentru asta sunt aici. Sunt aici fiindca masa asta care pulseaza in jurul meu are o logica proprie si eu fac parte din ea.
Ma asez printre axoni si imi trec milioanele de degete peste fiecare dintre ei si reusesc sa ating prea putini. Vad imagini cate degete am si toate sunt despre acel om necunoscut facand gesturi banale. Ma plictisesc repede. Ciupesc un axon. Ceva s-a cutremurat in omul meu si incep sa ma intreb daca nu cumva eu sunt cea care il controleaza. Ma ridic si ma indrept spre zona aceea indepartata, extrem de luminoasa si de intunecoasa in acelasi timp, un fel de Soare inghitit pe jumatate de Nimic. Nu stiu cat timp a trecut, dar atunci cand degetele mele ating acei neuroni, cand unghiile mele zgarie sinapsele, omul se chirceste de fericire si uita cine e. E fericire, dar il doare. Nu stiu cum stiu asta. O stiu, asta e tot. Ma opresc o secunda, doar o secunda, si omul inceteaza sa mai creada in ceva, inceteaza sa mai traiasca in vreun fel anume. Deci undeva, ceva, il controleaza. In afara de mine.
Inca nu am aflat cine e acel cineva. Sunt atat de pierduta in labirintul creierului lui, in amalgamul sau de ganduri pe tot eu le generez, incat nu incerc macar sa scap. Imi imprastii omul prin lume si il vad cum e controlat de cealalta persoana pe care am ajuns, prin om, sa o cunosc.
Eu sunt omuletul din mintea ta, din capul tau, mai exact si atunci cand eu cant la cimpoi tu dansezi. Adica traiesti, faci tot ceea ce faci. Esti splendid cand dansezi. Imi faci cosmosul sa explodeze atunci cand esti tu. Atunci cand esti foarte constient de tine. Dar ceva imi scapa. Tu imi scapi cred. Imi spui cum ca eu nu te fac real, eu te fac doar om. Celalalt te face fiinta. Nu stiu ce intelegi prin asta, dar e un razboi intre mine si el de cand ai inteles lucrurile astea. El castiga, fiindca in lumea de afara el cumva ghiceste o alta lume. Si tu nu stii cine esti si la un moment dat iti cant un cantesc si iti dai seama ca tocmai asta iubesti la tine. Esti ca si intunericul. Nu esti nimic, dar esti orice. Rau si bun, nu rau sau bun.
Daca ma voi intalnit cu celalalt, voi face dragoste cu el. Nu vei afla cine esti, vei stii cine nu esti. Apoi te vei naste sunt un alt Soare.

Poe

Statea si privea indelung cerul, mai ales in noptile senine. Isi zicea ca daca ar privi destul de intens, ar putea sa intrezareasca stelele atatea cate sunt ele, chiar si cele care abia palpaie. Isi va obisnui privirea cu intunecimea cerului si ele vor aparea tot mai multe si mai multe. Apoi, cand ele se vor intrezari si va simti cum ochii ei nu le pot cuprinde pe toate, va stii ca defapt nu erau acolo. Ca erau holograme, negative ale celor vazute la prima vedere, imprimate pe retina si convinse apoi de creier sa para reale, sa se proiecteze pe tot cuprinsul cerului.
Dar daca treaba asta nu se intampla doar cu punctele acelea luminoase pe care nu le cunoaste nimeni cu adevarat? Daca defapt nu suntem atatia oameni aici, impreuna, si unii dintre noi suntem doar negativele altora? Poate asa e cu generatiile pana la urma. Nu suntem entitati de sine statatoare, nascute din nimic. Suntem copii copiate la infinit ale stramosilor. Asta i se parea ca e o analogie buna pentru stiinta. Dar isi dadea seama ca metafizic mergea mai departe. Existam sau suntem doar imaginatia cuiva dintr-un alt univers? Daca e asa, inseamna ca tot ce noi ne imaginam traieste, prin noi, in alt univers. Dar avem totusi puterea asta? Ne folosim creierul la o capacitate moderata, daca nu chiar infima. Ce s-ar intampla daca l-am folosi la capacitate maxima? Ar da nastere unor alte lumi? Daca despre asta e vorba? Nu, nu putem crede ca am putea fi zei sau dumnezei, doar ca nu stim cum sa fim, nu avem capacitatea sa fim.
Pana la urma dilema e: cum stim daca existam? Suntem creati de fiecare persoana care ne cunoaste. Suntem pentru fiecare altceva. Crezi ca te cunosti. Dar daca nu esti decat o imagine a unui alt eu al tau? Si el la randul lui e o imagine a unui alt eu? Si alterego-urile continua la nesfarsit. E frumos. Suntem suma de oameni intalniti inmultita cu suma de alterego-uri. Si putem adauga jocul de imaginatie a lui Dumnezeu.