Oceanul

E noapte si cred ca soarele e pe cale sa rasara. Strazile sunt goale si ii aud pasii in urma mea. Respiratia ii e sacadata. Anii i se resimt in acel ritm greoi, neregulat. Nu ma intorc. Continui sa ratacesc pe strazile pe care le-am uitat. Nu mai recunosc cladirile, dar simt mirosul puternic al oceanului si stiu incotro ma indrept.
Timpul trece lenes si cand ajung pe plaja imi pare ca am calatorit o viata intreaga pana acolo. Rov m-a ajuns din urma si s-a asezat gafaind langa mine. Labele din fata ii sunt scaldate de valurile rare, care nu reusesc sa-mi ajunga picioarele. Stam in liniste o vreme. Dau sa-mi aprind o tigara, dar ii simt ochii patrunzatori atintindu-se asupra mea.
-Ma urmaresti de ceva vreme. Toate lucrurile au un sfarsit. Sau tu nu faci parte din acea categorie ingrata a "lucrurilor"?
-Mi-ai dat un nume, Di. Cred ca-ti place compania mea. Si adevarul e ca nu am nici sfarsit, nici inceput fiindca eu sunt tu.
-Esti un caine, raspund exasperata.
-Nu o sa ajungi  la nicio concluzie cu discutia asta, o stii si tu.
Am luat tigara in mana si am aprins-o. Stupid. Ca si cum m-as  razbuna pe el in felul asta. Am tras cu nesat din ea. M-a cuprins linistea.
-Cum e acum?
-Acum?
-Acum, la sfarsit.
-Ca la inceput.
-Nu plangi.
-Ar fi prea evident.
-Chiar si pentru tine...
Ii arunc o privire ce se vrea acra. El priveste oceanul.
-Ce iti doresti acum?
-Sa simt ceva.
-Orice?
-Orice.
-Iti simt vidul.
-Nu e vid.
-Dar?
-Nimic plin. Solid. Palpabil.
Mai trag de cateva ori din tigara si am impresia ca simt ceva ce seamana cu fericirea.
-Hai, doreste-ti ceva.
-Nu.
-Asta te salveaza.
-Nu.
-Adica nu te salveaza sau nu vrei sa te salveze?
-Adica nu.
-Ba da vrei.
-O simti? intreb ironica.
-O vreau.
Arunc tigara in valuri si ma intind pe spate. Cerul e colorat neobisnuit. Inchid ochii.
-O sa plec.
-Stiu. O simt, ii raspund, incercand sa par indiferenta.
E ironic. Stupid. Legati si inchisi unul in altul. El e eu. Eu sunt el. Eu nu sunt eu.
-Trebuie sa ai un raison d'être, Di.
Imi dau exasperata ochii peste cap la auzul cuvintelor lui.
-Dar am. Nu e acelasi lucru cu a-ti dori ceva.
-Oare? O dorinta nu devine intr-un final un raison d'être?
-Dar inca imi doresc. Multe lucruri. Daca nu simt nimic nu imi doresc nimic. Nu simt dorintele. Dar le stiu.
-Imi simt inima stransa.
-Stransa?
-Nu ca si atunci cand ti-e frica.
-Ca si atunci cand nu vrei sa lasi pe nimeni in ea?
-Ca si atunci cand nu poti sa lasi pe nimeni in ea.
Se aud zorii. Imi simt inima luand-o razna.
-E o dorinta buna, Di.
Peste doua zile plecam. Nu stim unde. In viata. Fiindca in viata nu stii spre ce te indrepti. Noi si dorinta noastra. Soarele rasare in urma noastra si nu mai simt mirosul oceanului