Teorii insuficiente

Muzica chiar este coloana sonora a vietii. Se intampla in momentele cele mai inoportune sa auzi o melodie si ea sa fie tangenta la sentimentele tale. Vreau sa imortalizez momentul acesta. Muntii in zare si noi impreuna. Focul arzand afara si muzica mergand incetisor. Am senzatia ca ne asteapta momente mari. Am senzatia ca abia acum incepe aventura noastra si ca ea va fi fara de sfarsit. Fiecare moment e un inceput. Viata e facuta din inceputuri. Inceputurile astea nu cred ca au capat in schimb. Se continua unele pe altele. Momentele curg de la sine. Nu se termina niciodata. Fericirea continua la infinit si se intersecteaza cu alte simtiri. Cred ca structura vietii din punct de vedere al continutului de sentimente se aseamana cu structura ADN-ului. Alternanta de guanine, citozine, timine si adenine. Tristete, fericire, agonie, extaz. Asa ca poate pana la urma viata iti ofera tot timpul sansa sa renasti. Viata iti scoate in cale lucruri neasteptate si ele scot tot ce e mai din tine si te lasa sfasiat. Un inceput continuu.
Asa ca imortalizez totul aici, noi impreuna pentru ultima data, incredibil de fericiti si groaznic de tristi deopotriva. Nu sunt momente perfecte, dar faptul ca sunt ale noastre le face atat de incredibil de frumoase. Am fost facuti sa ne intalnim aici si sa ne dam seama ca ne leaga lucruri pe care nu le intelegem. Suntem buni si rai si cel mai grozav lucru aici, in munti, e faptul ca ne iubim pentru asta.
Vreau sa ninga atat de tare incat sa ne acopere, incat sa stam unul langa altul si sa nu ne vedem. Sa ne soptim  secrete si apoi sa uitam ca am facut-o. Zapada il poarta pe Dumnezeu, la fel cum zapada din Kars a lui Orhan Pamuk il purta pe Allah. E Dumnezeul fiecaruia, fiindca fiecare credem altceva. Ne prindem de maini si ne tinem strans fiindca viata ne izbeste din plin ca un val, atunci in vara. Sarim peste el, dar imediat il urmeaza altul si apoi altul si mainile noastre slabesc putin cate putin. Ne despartim si fiecare o ia in alta directie. Ramanem cativa impreuna. Noi si dorinta de-a ne regasi cu totii, noi si regretul ca nu ne-am tinut mai strans de maini.




Soarele imi incalzeste usor fata. Imi zic ca nu am nevoie de nimic mai mult. Muntele in fata mea si linistea in fundal. Un muget usor de cal si cateva voci razlete. M-as putea obisnui cu toate astea. Sa fie totul simplu. Sa pictez lumina diminetii la nesfarsit, sa pictez razele filtrate prin aerul de iarna. Nu stiu sa fac asta in mod normal acasa. Galagia orasului nu ma invata asta. Vreau sa redau in picturile mele linistea. Voi trai o viata intreaga incercand sa pictez linistea.
Mai iau o gura de ceai si raman surprinsa atunci cand soarele rasare din spatele versantului. E imens si asa cum nu l-am mai vazut niciodata. Nu stiu sa explic de ce pare atat de diferit de soarele care imi bate in fiecare dimineata in geam. Stiu doar atat, ca intalnirea noastra din dimineata asta de iarna e noua, ca si cum ne-am fi intalnit pentru prima data. Oare la fel simte si un copil cand ochii sai percep constient lumina soarelui pentru prima data?  La fel se intamplase si in noaptea in care am ajuns aici si atunci cand mi-am ridicat privirea inspre cer infinitatea aceea de stele ma lasase fara cuvinte. Din mansarda mea vad arareori stele si in orice caz nu atat de multe. Nu am mai simtit niciodata ca stelele m-ar putea imbratisa. Imi amintesc si silueta muntelui invaluita in noaptea adanca si am senzatia ca atunci chiar am auzit un strigat prelung de cucuvea.
Despre asta e muntele. Si desigur despre tacerea mea. La munte pot fi singura. Nu am nevoie decat sa respir odata cu el. Am invatat asta cu mult timp in urma si acum eu si muntele suntem prieteni. Imi doresc ca odata sa fie muntele,marea si eu impreuna. Sa fim cu totii prieteni si sa ramanem in liniste, cufundati in noi insine. Eu si lumea, tinandu-ne de mana. Acum, in aceasta dimineata insa, muntele e suficient.


(cateva fragmente scrise in incercarea de a face un stop-cadru si a pune in ordine milioanele de sentimente care m-au coplesit din nou, acolo, in munti)